De ziua Eminescului

 

Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său.

      (după o investigație prin memoriile lui Slavici): câteva idei desprinse din eseul în 10 părți din cartea mea  „Alergând după o himeră” /2014 .

 

1.        1.  Cele trei repere din viața mea, cu Eminescu: a) cartea de poezie a lui Eminescu găsită în locuința unor moldoveni abia veniți în sat, pe post de Biblie, îmi arăta (asta era prin 1964 în clasa VI-a) că poetul era înțeles de poporul căruia i se adresa direct și pe înțelesul durerii lui. b) Cartea a III-a din „Alergând după o himeră” (Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său: având ca Motto „“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea; sunt un om urât şi temut, fără niciun folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România. Naturi ca a noastră sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”  (Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle: 1882) c) Antologia IZVOR și RÂU/Ed. Betta 2024 care începe cu poezia mea: „scrisoare Domnului Eminescu” – ce a luat premiul 1 la un concurs.

·       Despre poet, în poezia altor poeți: A. Păunescu spunea într-o poezie ”Scrisoare Domnului Eminescu”, despre faptul că Doina nu e în cartea de citire și nici înaintașii nu se întrec s-o amintească în discursurile lor „patriotice”. În altă poezie spunea: „A plecat mereu o piatră către dânsul furioasă/Astfel mediocritatea a produs mereu otravă/Și a fost torent de pietre... aruncate-n a lui slavă” / N. Stănescu spune: „Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă/De cântec, m-auzi?/De cântec, m-auzi?”/ „Dacă poporul român dispare și rămâne o singură carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii” (M.Eliade). Arghezi spunea, copil fiind, că l-ar fi întâlnit pe stradă în București și l-a privit în ochi. Grigore Vieru, urcat pe umerii lui N. Stănescu a privit prin geamuri la locuința unde ar fi stat Eminescu și i s-a părut că Eminescu se uită în ochii lui de dincolo de geamuri. Nicolae Dabija plecase pe traseul Ungheni, Chișinău, Tighina, Tiraspol Odesa... până la Kuialnic, unde în 1885 Eminescu fusese o lună la băi de sare și nămol (la Strășeni, gara pe unde a trecut cu trenul, Eminescu, are pusă o placă comemorativă în amintirea poetului călător aici.

2.       2.  În „Fântâna Blanduziei nr. din decembrie 1889 o catană (un cunoscut al poetului) Ion Popescu scria următoarele despre vizita ce i-o făcuse la spitalul dr. Șuțu cu ceva timp înainte de nenorocirea provocată de nebunul Petre Poenaru care îi spărsese capul cu o piatră: „Era în toată firea meșterul, așa cum îl cunoscusem. N-am putut să observ nici cea mai mică incoerență în vorba lui. Rămân încredințat că „catastrofa” n-a fost înainte de ducerea lui în str. Plantelor, ci s-a produs în vremea când se afla acolo.”

3.       3. Regina României Carmen Silva îl întâlnește la castelul Peleș prin 1882 (!) și-l servește cu ceai. Spunea ea: poetul avea unghiile îngalbenite de tutun, gulerul ros la cămașă și murdar de colb, fața un pic nerasă, dar în ochi i se citea măreția celui care are dininte niște muritori. Întrebat despre poezia ei, Eminescu spune: „Vei putea fi oricând regină, dar poetă niciodată”. Theodor Codreanu puncta f. bine la poet „extraordinara consecvență cu care pronunța adevărul în public”. De aici sugestia lui Maiorescu către Slavici (când îi era chiriaș) de a-l potoli pe Eminescu. (Vezi amintirile lui Slavici când îi bătea în perete să se liniștească și să se culce în serile târzii, iar Eminescu îi răspundea țâfnos: că-l teroriza, ceea ce îl face pe Slavici să spună că începuse semnele nevrozei (dar poetul era în sărăcie, avea doi frați răpuși de boală acasă, altul venit de la Sibiu bolnav și tatăl îi scria să facă rost de bani să-l interneze. Iar el era în culmea disperării cu viața sa). Atunci pesemne scrisese Doina pe care o va citi la adunarea studenților de la Putna, care îi va înfricoșa pe toți.

4.        4. Slavici în Memoriile scrise după 20 de ani: amintea de percepția sa a „omului fără noroc, fără destin și fără stea” Boală a singurătății care-l va trimite în mormânt pe poet: 1874 la Iași locuiesc împreună și ne descrie un Eminescu chibzuit, ordonat, ca în 1877 să-l găsească pe str. Speranței cu chirie în București la o babă: în mizerie. Poezia Singurătate/ în Convorbiri literare 1878: „Ah! De câte ori voit-am/Ca să spânzur lira-n cui/Și un capăt poeziei/Și pustiului să pui”.

5.           5. Fatidica zi de 28 iunie 1883: când Eminescu a fost arestat și trimis la ospiciu. O arestare mascată, pentru a-l alunga de la redacția TIMPUL. Cauze: 1).aversiunea poetului în Timpul la regimul lui Carol 1. 2).Tratatul încheiat de România și aservirea țării imperiului austro-ungar. 3).Avertismentul lui PP Carp ”Mai potoliți-l pe Eminescu”. Apoi plecarea precipitată a lui Slavici la Viena, părăsindu-l pe poet și scrisoarea Catincăi Slavici de predare a lui Eminescu, lui Maiorescu. 4).Telegrama-avertisment a lui Otto von Bismark de a ataca România. Plus ungurii și ardelenii care erau împotriva acțiunilor lui duse în societatea Carpați, în care milita poetul pentru revendicarea Transilvaniei. Iar DOINA scrisă le stătea la toți în gât.

6.         6. Mărturia lui M. Eliade: Slavici îl înțelegea anevoie, Caragiale se amuza să-l întărâte la discuții ca să-i încerce nervii. Regina Carmen Silva ne dă o înțelegere corectă asupra poetului: elita culturală a momentului nu-i suporta aerele de geniu pe care le afișa poetul. De aceea îl părăsiseră mai toți și îl ura de moarte.

7.       7, CONCLUZIA mea după investigația (făcută la modul dedectivist) memoriilor lui Slavici: Două genii împart o sărăcie în singurătatea lor, niciodată o lume cu de toate în ea.

 

       Poezia  din Antologia „IZVOR și RÂU”                                                                       

scrisoare Domnului Eminescu

 

ne-ai spus c-avem o țară ca lacrima de dor

și-aud cum vîntu-afară tot urlă prin zăbrele

văd două păsări albe pe-o sârmă stând rebele

și gânguresc la câinii, ce latră-așa de zor.

 

și da, plămân al țării, prinși suntem într-un vers

n-ai crede că sub haină noi chiar purtăm o țară

ce-a plâns peste mormântul celor plecați să moară

ca plugul să nu are, pământ cu lacrimi șters.

 

vezi, sub al tău luceafăr ne strângem lângă tei,

când România plânge, când râde ea cu ochii

precum Cenușăreasa în nevisate rochii

strângând la piept condurii acelui prinț holtei.

 

și preț de-o nemurire să te purtăm în gând

că te-ai născut cu iarna mult încercată vieții

și-n slova ta de aur s-or tot izbi poeții...

dar toți precum colinda, cum vin, se trec pe rând.

 

                                                                              Tudor Cicu