Tableta acordorului de piane (6)

 

Tableta acordorului de piane 

 

     Când eram copil de-o șchioapă, adică o șchioapă mai măruț, am văzut și eu napii cum crescuseră tam-nisam în gardul vecinilor, ce chiar ne despărțea de grădina noastră. Tocmai le descoperisem bulbul dulceag-sălciu (pesemne văzusem pe undeva, nu tocmai eu fusesem cel care descoperise minunea, precum Columb America), de am început a descoperi, pe dedesupt, gardul. M-a văzut băiatul vecinului, de-o seamă cu mine, ceva mai tăntălău (cu asta mă mândream și eu dinaintea lui) și fuga-fuguța la tătâne-său cu pâra. Că, vezi doamne, le-am stricat gardul! Vecinul a văzut și el drăcia de gard făcută tranșee, dar după ce s-a scărpinat după ceafă i-a zis nătântocului „lasă să ia și el, că vor crește la loc alții” – asta, spre disperarea acelui năpârstoc de copil, disperat că nu fusesem tras, ghini-ghini de tăt!... de ureche. Pe unde săpasem după barabulele acelea de napi, a intrat într-o bună zi cele trei oițe ale noastre și hălăduiau bine-mersi prin via lor. Tata a văzut și mi-a șters o palmă după ceafă, zicând: „Fugi, mă, de scoate oile alea, că voi cu napii voștri, uite-na! Belea și ispravă”. M-am dus, dar dincolo de gard am privit înapoi și i-am „zis” (în gând, desigur) tatei: „Lasă că așa-i trebuie! Să mai fie pârâcios!” Doar că povestea asta nu are legătură cu povestea acordorului de piane despre care vreau să vă scriu. Și totuși, totuși... ceva legătură tot are având în vedere că, amândoi, într-o bună zi, după ce ne-am împăcat, tot așa de ghini-ghini!, ne-am furișat în cotețul vecinei noastre, din spatele casei, de am dibuit din cuibare câteva ouă pe care le-am transformat în câțiva bănuți la Cooperativă, tocmai cât ne trebuia să intrăm și noi la filmul „Awaara” (Vagabondul) care venise cu caravana la căminul cultural din satul nostru natal. Vestea iminentei sosiri a caravanei de la oraș se răspândise, în tot satul, precum furtuna ce o stârnise buzduganul zmeului din poveste: boc! poc!… în poarta fiecăruia şi, de acolo, mai departe. În film, după ce Raj îi fură Ritei poșeta, sperând să găsească cheia de la mașină, cu care banditul șef voi să dea o spargere la bancă. Negăsind cheia, Raj se preface că „aleargă” după „hoțul poșetei” și, ca recompensă, Rita îl invită la vila judecătorului care îi fusese încredințat ca tutore. Acolo, zărind portretul copilei cu care el fusese în copilărie la școală, acum agățat pe un perete unde trona pianul fetei, realizează că cea în persoană era flebețea lui, copila dragă de odinioară. Mai apoi servitorului din casă i se recomandă că a venit la Rita chemat să îi acordeze pianul. Cum ajunsese Raj, dintr-un copil educat de mama sa, într-un hoț de buzunare, pesemne, enigma trebuie căutată în jurământul de răzbunare al baditului șef Jagga. Astfel, dificultatea fiind lămurită, mai rămâne de lămurit o a doua problemă (cea propusă de Hemingway, în „Bătrânul şi marea”), de o natură cu totul diferită, dar, care are legătură cu deziluzia lui Raj cu privire la bunătatea oamenilor. Spunea Hemingway, despre drama oamenilor sărmani, cam așa: „Totul e chinul foamei şi lupta împotriva a ceva de care nu-şi poate da seama” Încercând să intre cu cuțitul pe fereastră, la judecător, Raj are convingerea că răzbună, la rândul lui, nenorocirea ce i-o făcuse tatăl-judecător, mamei lui. Probabil, păţania cu sandalele (dintr-o schiță de Cehov), cărora li se tot dezlipeau tălpile, ar fi fost un episod ce ar fi putut face parte din această povestire a mea şi, ar fi salvat situaţia, prin nuanţa ei amuzantă. Dar oare, chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, ca și a acelui  personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa „Ghetele”, de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion?  Dar, celui căruia și noi copiii îi cântam cântecul din film, pe toate coclaurile, îi lipsea trăsătura esenţială a „omului rănit” și zugrăvit de scriitorul rus în schița lui. Atunci? Cineva, poate, se tot se uită acum în interiorul celor două lumi, să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Dar ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Să sperăm că, în cazul eroului meu, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” lui, şi îi va fi încredinţat o nouă misiune în seria ce avea să urmeze (Articolul 420), ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka) rătăcit, deocamdată, prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă. Fiindcă da, o parabolă e și cea a celebrului pianist Franz Liszt, dar cu un deznodământ ceva mai fericit. Întâmplarea ce cred că abia așteptați și urmează să vă povestesc, am auzit-o de la scriitorul critic Ion Roşioru, la Hîrşova, în cadrul unei întâlniri cu cei câţiva scriitori de la revistele Helis, Slobozia şi Ex Ponto din Constanţa. Se spune că era după zavera lui Tudor Vladimirescu, când, de teama represaliilor, nu ţi se deschidea poarta, nici atunci când (mai ales, la miezul nopţii) vreun drumeţ, oarecare, cerea insistent şi, ca un ultim şi disperat gest, găzduire. Era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne drumurile cunoscute. Într-o astfel de noapte Franz Liszt şi câţiva prieteni rătăciră drumurile, iar caii le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Şi, mult după miezul nopţii, alaiul cu acei rătăciţi ai sorţii ajunsese într-un sat din Transilvania. La prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari ca să ceară găzduire peste noapte. Într-un târziu li s-au deschis porţile şi, după ce gazdei i s-a adus la ureche povestea acelei rătăciri la miez de noapte, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât prietenii care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă. A urmat o uvertură improvizată pe moment, de „necunoscutul” picat la miez de noapte în acel colţ de ţară străină, la care gazda a asistat neclintită, dar foarte impresionată de muzica celui care se înființase la pian. După aplauzele meritate, gospodina româncă s-a dus la necunoscutul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Dar, ştii domnule, nu cânţi rău! Ai face ceva audienţă și chiar ai ajunge vestit, dacă ai şi studia câte ceva, sau să urmezi chiar o școală de domeniul muzicii!”. Povestea mi-a fost transmisă, cu mult timp în urmă, fără ca cel care îi depăna firul să simtă că-n fiecare ascultător vibrează câte un spiriduş atins de geniul unei astfel de întâmplări, care, la rându-i, va bate şi el cândva la o poartă oarecare spre a-și afla admiratorii. Nu povestea în sine contează, cât momentul când povestea te va înfăşura cu magia mesajului său și, în tot ceea ce scrii, cititorul vede mereu, prin imaginația sa, altceva. Și mai cred că, oscilând între cele două stări sufleteşti, tristețe (în cazul filmului Vagabondul) și nostalgie (în cazul întâmplării cu Liszt), mă voi trezi și eu din visul scrierii acestei tablete, de parcă aș improviza la pian, sau o fi starea incantaţiei interiorizate în faţa lucrurilor şi a meditaţiei nostalgice asupra lucrurilor pierdute în urmă (vezi istoria cu napii vecinilor), și poate pentru totdeauna, dar amintită, mai sus cu atâta nostalgie. Și îmi vin în minte și vorbele Natașei din romanul lui Tolstoi, pe care l-am „frunzărit” într-un eseu și trimis pe o carte de-a mea, recentă. Ei da, putem  spune şi noi, cu nostalgie, ca Nataşa din Război şi pace, Soniei, când chiar credea – că în apa oglinzilor luminate de flacăra lumânărilor putea zări chipul celor dragi. Și a rămas să se întrebe:  „De ce unii or fi văzând şi eu nu văd?” Și atunci cum să nu te întrebi: să fie și scriitorul un mic Diogene în căutarea omului, la lumânare, chiar așa, în miezul zilei?  Deoarece, se spune, pornit și el pe urmele lui Oedip, la lumina unei lumânări, Diogene a întrebat Oracolul din Delphy ce trebuie să facă pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene că OMUL pe care-l căuta Diogene, nu stă într-o iluminare a unei lumânari care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu care, cel care îl caută, va simți în ea, acel gen de devotament pe care trebuie că-l are naufragiatul pentru pluta lui. Cu o lumânare în mână se strecurase și Natașa din Război și pace (de Tolstoi) prin odăile răniților și ajunsese în camera unde zăcea fostul ei logodnic. Scena reîntâlnirii dintre cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl știa; dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de copil, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de copil nevinovat, pe care ea nu-l văzuse niciodată la dânsul”. La vederea Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. Când prințesa Maria (sora lui Andrei) sosi la Rostovi, Natașa era la căpătâiul prințului Andrei. Pe patul de moarte prințul o întreabă pe sora sa dacă s-a întâlnit cu Nicolai Rostov (mai avea și grija asta!) , spunându-i cât de mult o iubește acela. Apoi îi vorbește despre cele citite în Evanghelie. Asta pentru că: „Prințul Andrei nu numai că știa că moare, dar și simțea că moare, că a și murit pe jumătate” și voia să moară împăcat. Când Natașa, aflată în ultima zi la căpătâiul lui Andrei, fu întrebată de acesta, dacă va trăi, ea îl încurajează: „sunt convinsă, sunt convinsă!”. Iar el îi dă replica nimicitoare: „Ce frumos ar fi!”.

    Ce frumos ar fi ca și aceste amintiri ale noastre, ca cea cu napii și filmul acela din copilărie de mai sus, să nu moară niciodată!