Tableta celor fără de speranță
Ce-ar fi fost dacă umbra lui Virgiliu nu
i-ar fi venit în ajutor lui Dante atunci când s-a rătăcit în pădure, aflat în
căutarea unei ramuri înflorite și înconjurat de cele trei fiare hidoase?
Singura posibilitate de a ieși din pădure era să-l urmeze prin Infern, cum se
spune în Cântul al III-lea al poemului epic. Iar ceea ce stătea scris deasupra
intrării în Infern, „Lăsați orice speranță, voi care intrați!”, pare a sta
scris și pe orizontul țării noastre acum.
Ne-am trezit peste noapte, unii dintre
noi, singuri în luptă cu un organism ca o hidră cu o mie de capete și, cum ar
fi zis Dante, nu avem alte arme decât inteligența și voința, dar una aprigă.
Altfel ne-am trezi la un moment dat ca personajul lui Kafka din Castelul, căruia îi rămăsese doar uimirea,
uitându-ne în sus, în jos, de unde nu ar mai veni niciun răspuns, în afară de
cel cunoscut: „În ce țară ne-am rătăcit oare?” Și nici nu vei avea un răspuns,
deocamdată, fiindcă deja te-au legat la ochi ca pe un condamnat. Și vom
constata cam ce spunea autorul: „Poți să încurajezi cât vrei pe cineva care are
ochii legați, îndemnându-l să privească prin cârpa cu care e legat la ochi, tot
nu va vedea nimic.” Și totuși, trebuie să visăm că vom ieși din infern, aidoma
lui Dante, fiindcă visele nu ne sunt, încă, interzise.
Când trăia, bunicul ne spunea totdeauna
povești în preajma Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul
dintre nepoți, îi va căra traista cu basme în lume... Tu, cititorule, cred că
faci parte dintr-o lume din care eu am plecat odată ca Pip, eroul meu din
„Marile speranțe”, pentru că-l văzusem și eu „pe omul învins”, fără speranțe,
zbătându-se și luptându-se cu toată lumea din jur ca o fiară sălbatică. Iar
gândurile domnișoarei Havisham cu privire la Pip nu fuseseră decât un vis.
Estella, pesemne, nu-i era sortită. Dar mie? Ce-mi oferise această îndrăzneală
de a porni în lume doar cu o traistă de povești moștenite de la bunicul?
Dickens îmi aduce din când în când aminte
de acele nopți petrecute de Pip prin mlaștini, când încă mai răsărea luna
plină. Mi-au rămas vii în memorie acele imagini cu năluci de pe linia
orizontului de dincolo de mlaștini, unde se vedea „o fâșie luminoasă de cer”, o
fâșie care acoperea luna mare și roșie. Totul durase foarte puțin, pentru că
luna, în cele din urmă, se ascundea undeva după o pâclă de nori. Nu mi-am
închipuit altfel o mlaștină înfricoșătoare ca cea din „Marile speranțe”: cu
aburi alergând pe deasupra tufelor și smârcurilor, cu luna sus, ca un felinar
pâlpâind după terminarea gazului, și doi ochi, neapărat de ocnaș, pândind la
marginea drumului, undeva lângă o magherniță coșcovită de ploi și părăsită de
oameni. Ar părea un vis totul, dacă memoria nu ar închide în ea ceea ce vreau
acum să-i arăt și cititorului. Și, poate, nici nu mi-aș fi amintit de acel vis,
deoarece uitarea „e necesară (acum) pentru ca faptele să se împlinească”, după
cum zicea J. L. Borges. Și mie memoria îmi sugerează că astfel de întâmplări
ori istorii le vom povesti fără încetare, cu neînsemnate variațiuni ale
narațiunii. Dar nu ai cum să nu te pui și în pielea lui Pip din „Marile
speranțe”. Când Pip părăsise satul, fluierând nepăsător, ceața ușoară a
dimineții se ridica solemn „ca și cum ar fi vrut să-i dezvăluie lumea” și,
atunci, ce speranță crezi tu, cititorule, că ar fi avut, dacă nu doar una din
aceea că „din pricina unui intrus oarecare, putea oricând să fie ridicat pentru
a fi spânzurat la Old Bailey” (vol. 2, p. 132)? Fusese până atunci atât de mic
și neînsemnat în lumea lui, iar lumea de dincolo era atât de mare și de
necunoscută, încât izbucni „într-un hohot de plâns”.
Ajuns aici, la imaginea aceasta dezolantă,
iată, nu mai rețin de unde, am în față imaginea din povestea celui care se
ridica de pe patul său de spital în fiecare dimineață spre a-i relata
vecinului, un orb imobilizat la pat, cam ceea ce vedea pe fereastra de alături.
Câte minunății se întâmplau dincolo de geamurile ferestrei spitalului aceluia!
Și pe care cel imobilizat le putea afla numai din gura celui de lângă el, care
simțea că numai astfel avea cui împărtăși bucuria unei vieți tumultoase ce se
desfășura dincolo de ei. Asta până într-o zi, când cel paralizat și imobilizat
la pat a aflat că cel care-i povestea tot ce se întâmpla undeva în stradă nu
mai era în viață. Cu o zi înainte, într-o dimineață, îl ridicaseră
brancardierii, care-l găsiseră țeapăn în așternuturi, și-l duseseră la morga
spitalului. Acum locul acestuia era gol. Atunci orbul imobilizat la pat a
rugat-o pe asistentă să-i descrie și ea tot ceea ce vecinul de până atunci
putuse zări dincolo de fereastră, având în vedere cât de minunat descria el tot
ce se petrecea afară. „Dar nu se vede nimic dincolo de fereastră, în afară de
un zid de cărămidă al clădirii de alături, care acoperă tot fundalul”, a
replicat asistenta. „Nu se poate”, a ripostat pacientul orb, „cel de dinainte,
vecinul meu de pat, îmi spunea atâtea și atâtea lucruri...” „Imposibil! Nu avea
cum să spună ce se petrecea afară, fiindcă pacientul de dinainte era și el
orb”, a răspuns asistenta.
Nu uimirea pacientului nostru orb și
imobilizat a fost mare, cât neputința unora de a înțelege gestul celui care,
iată, plecase la chemarea lui Dumnezeu pentru a povesti și altora despre
frumusețile unei lumi nevăzute. E cam ceea ce Emil Cioran spunea cândva: că
sunt oameni care și-au petrecut tinerețea citind numai filosofi și nu te
conduc, prin cele spuse în viu grai, în interiorul durerii. Dar un poet de mare
viziune, un suflet dăruit cu har de la Dumnezeu, poate afirma în două versuri
mai mult decât orice filosof în toată opera sa. „Plouă și tu n-auzi cum
răcnește ploaia la noi”, ca să exemplific cu un vers, la întâmplare, de Nicolae
Gâlmeanu. Și parcă mai că aș răcni și eu dacă m-aș fi trezit ca personajul lui
Kafka. Însă mi-am adus aminte de cum stătea calm prințul Mîșkin în fața lui
Lebedev, căutând să afle despre starea Nastasiei Filippovna, atunci refugiată
la vila Dariei Alekseevna și abia scăpată din mâinile lui Rogojin. Imaginea
descrierii prin care Lebedev îi mărturisește cum arăta chipul Nastasiei după ce
îi citise din Apocalipsă versetul cu sosirea călărețului, în mână cu balanța ce
amintea de apropiata Moarte, nu-mi dădea nici pe atunci, când citeam cartea,
vreo mică speranță că Mîșkin o va salva pe frumoasa Filippovna din ghearele lui
Rogojin. Și cum să nu fii de partea prințului când recitești a nu știu câta
oară scena în care prințul Mîșkin o „reîntâlnește” pe frumoasa și faimoasa
Nastasia Filippovna în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de-ai
știut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” - îl întrebase Nastasia
Filippovna pe prinț. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale și...” -
încercase o explicație prințul. „Și mai ce?” - fu curioasă Nastasia. „Pentru că
erai întocmai așa cum mi te-am închipuit... mi se pare și mie acum că te-am mai
văzut și altădată...” „Unde? Când?” - insistase frumoasa rusoaică. „Ochii
dumitale îmi par așa de cunoscuți... dar nu, e cu neputință! Am spus-o într-o
doară, fără să mă gândesc... N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate... în
vis...”
Și, mai apoi, aproape că nu mai înțelegi
ezitările lui Mîșkin și comportamentul lui față de Rogojin: a iubit-o mai mult
ca Rogojin prințul pe Nastasia? „Într-adevăr, e cam greu să înțeleagă omul unde
sfârșește la tine dragostea și unde începe ura” - îi zisese prințul Mîșkin lui
Parfion Rogojin, având în vedere că amândoi iubeau și țineau atât de mult la cea
care se chema Nastasia Filippovna. Și nici nu are cum să-ți dispară din memorie
întâlnirea din parc, puțin după miezul nopții, când Nastasia îi cade în
genunchi ca într-o rugă extatică, știind, de unde?, că trecuse ceva mai devreme
pe la vila Epancinilor, dar, cum Aglaia dormea, nu stătuse un minut. Acolo, în
parc, întrebarea Nastasiei vine ca un cuțit înfipt în inima lui Mîșkin: „Ești
fericit? Fericit!”, îl întrebase ea... „Ai fost la dânsa? Ce ți-a spus?” Și nu
mai are timp să se clarifice cu privire la ei doi, fiindcă Nastasia se ridică
neașteptat de repede, aruncându-i din fugă un „Adio!”. Asta până să apară
Rogojin, care o ia de mână, și dispar în noapte.
...Și va trebui să mă opresc pe această
treaptă a unei mâini întinse spre a căuta înțelegere, altfel va crede cineva că
m-am pierdut în pulberea stelară a viselor mele, fără să pipăi și să urlu, cum
spunea poetul, luând contact permanent cu pulberea pământească a existenței
concrete. Așa cum fiecare treaptă urcată alături de tine, cititorule, va trebui
înțeleasă ca o trecere în lumea acelor oameni simpli, dar profunzi, din
imperiul zămislit de autorii care i-au și creat. Fiindcă așa au simțit ei să-și
trăiască viața: nu prin ficțiunile ei, ci prin marile pasiuni și legi
indestructibile: iubirea și ura, lupta și înfrângerea, bucuria și durerea,
speranța ori moartea.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu