Tableta celui pornit pe calea Fericirii
Am reținut din biblie, ca învățătură, că „Iertarea este privilegiul celor puternici”. Noi, cei porniți pe drumul celui care a visat o viață să devină un slujitor al scrisului, va trebui să ne cerem în fiecare zi iertare fiindcă încurcăm lumea, dacă nu vom izbândi și... din tema de a nu fi înțeleși părăsim câmpul de bătălie înainte de a cuceri primii lauri. În „Cântecul lui Igor” (unul din marile cântece ale lumii), întoarcerea lui Igor, cu oastea după el, acasă, a fost condamnată pentru totdeauna de cei din cetate. Părăsise câmpul de bătălie înainte de a duce lupta decisivă, fiindcă noaptea, în cort, îi apăruse în vis soția lui, Iaroslavna... și dorul începuse să-l macine. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plângea la picioarele Iaroslavnei, că n-a ştiut să-i ridice un cântec pe măsură în inima sa. Lupta cu lumea pe care vrei s-o strunești într-o carte, cred asta, începe din copilărie. Două clase învăţase mama la tinereţile ei, dar ştia pe de rost poeziile şi toate cântecele din cărţile asupra cărora se aplecase cândva, pentru a buchisi literele. Noi nu înţelegeam însă, pe atunci, cum de nu ne dădea şi nouă mâna să putem ţine minte toate alea de le știa. Dar uite că mama ştia de Greuceanu, de Şperlă voinicul, Tristi-copil şi Inia Dinia sau Omul de piatră… de parcă atunci le citea de pe o carte nevăzută, deşi, lumina ochilor ei începuse a i se stinge treptat-treptat, până la a nu mai avea decât întunericul în ei, ca pe o povară ce-i fusese sortită a o duce şi în mormânt. Reținusem, mai apoi, de la poetul Ion Gheorghe acest vers: „Întotdeauna Marile Mame au vorbit în oracole pe care fiii nu le-au luat în seamă”. Gândiţi-vă numai ce-i spunea Ivan, lui Aleoşa, în „Fraţii Karamazov”: „Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii – n.m.) pe pământ şi la ce poate folosi?!” În copilărie, am ştiut de la mama că unde se termină un basm, începe al doilea. Când eram copii, abia aşteptam să vină nopatea și mama să-și înceapă basmul. Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea încă ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. Încă de la primele năzuinţe spre Tărâmul fără de Moarte numit literatură (văzând cât timp din viață dădeam cititului, în loc să plec cu copiii la joacă), mama, ca un înger păzitor, îmi spusese: „Tu ţi-ai ales drumul ăsta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te chinui când după ce citești o carte, stai ore întregi cu ochii pe cer, de parcă a-i aștepta un semn de-acolo?”. Mă prefăceam că n-am înțeles unde bătea. Dar unele lucruri le-am priceput târziu, însă.
Există, totuşi, un optimism în ceea ce
spui, atunci când te afli dinaintea unei coli de scris. Poveştile vor înflori
din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă
pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele,
ursitoarele. Iubirea pentru povestea ta poate va mai salva ceva, gata să
trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii
rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. Un cântec auzit doar de cei cu
lecturi la lumânare și iviți prin farmec
ca din ghiocul bătrânei țigănci, așa cum arăta cea pe care H.C.Andersen o
întâlnise, cândva, de îi spusese: „Alege-ți drumul!... Ce vrei să ajungi?” Mai
spunea el: „Zilele de tristețe și de necaz poartă întotdeauna în ele un grăunte
al bucuriei. Fiecare nedreptate pe care am îndurat-o, fiecare mână dușmănoasă,
care a vrut să mă abată din calea mea, mi-a adus un bine. În drumul nostru spre
perfecțiune, amărăciunea și durerea pălesc, singură frumusețea rămâne” S-a socotit pe drept cuvânt un copil al
Fericirii! Și avusese momente în viață, când nu mai credea nici în fericire,
nici în viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu