.jpg)
Tableta unor vecini puși pe gâlceavă
Alegerile astea (din 2024-2025) anulate și
reluate după capul unora, au despărțit poporul nostru în două. Unii zic așa,
alții cred altfel. Comună le este doar ura și în urma lor gâlceava între
oameni. Când scormonești prin memorie, câteodată dai și peste unele absurdități
petrecute în trecutul tău. Dar câte minunății nu visează omul? Cu toate acestea,
dacă stai și te gândești, zău că există „un ce” în acea întâmplare. Despre câte
unul care ți-a răsărit dintr-odată în minte, zicea Gogol, „era de ajuns să-l
întâlnești, ca să ți se otrăvească toată ziua”. Păi, și cum să nu te pună pe
gânduri dacă ți-ar răsări în minte una ca asta. Ce-i de colo, întâlnirea cu cel
trecut dincolo cu multe zile înainte? Cine și-ar fi închipuit (scria Gogol) că
povestea lui Akaki Akakievici, cel cu jefuirea mantalei, nu se terminase acolo
și i-a fost dat ca și după moarte să stârnească în oraș, timp de câteva zile, o
zarvă nemaipomenită. Păi, chiar așa! Na, să te trezești ca generalul ăla din
„Mantaua” lui Gogol prins de guler, taman când trecea cu caleașca pe pod, de
însuși Akaki Akakievici, în persoană, care îi zbiera în ureche; „Aha! Iată că
te am și eu în mână, în sfârșit. În sfârșit! Ce să-i faci? Te-am înhățat și eu
de guler. Tocmai mantaua ta o vreau! Îmi trebuie... N-ai avut grijă de-a mea,
acum dă-mi-o pe a ta”” „Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic
spre cer” – spunea Emil Cioran. Adică, pieziş! Dacă ar fi privit altfel,
istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare? Să vedem.
Vă daţi domniile voastre, cu părerea, cam ce mutre ar fi făcut alaiul acela de
ofiţeri în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi maiorul regimentului de
cavalerie din oraşul B. (vezi acum: „Caleaşca”
lui Gogol), când au poposit la domiciliul lăudărosului Pifagor Pifagorovici
Certokuţki, şi l-au dibuit ascuns „în halat, chircit într-un chip cu totul
nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o lăudase cu o seară înainte? Cine era
acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul decât cel care stârnea mare zarvă în
timpul alegerilor şi care venea la oraş într-o caleaşcă luxoasă. Şi apoi, de ce
să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe care gura îl luase pe
dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu caleaşca sa, şi îi
invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că, după ce a deschis gura, totul
va fi dat imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază,
că se şi pornise convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat
din somn şi pe nepregătite, ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor
să anunţe musafirii că stăpânii nu-s acasă, iar el se ascunse în şopronul cu
trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde rămase aşa în halat şi papuci,
chircit pe fundul ei, cu sufletul la gură şi unde, de altfel, l-a şi găsit
ofiţerimea, ce din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca, fapt pentru
care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea.
Întâmplarea lui Gogol are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă ca morală, cu
gâlceava dintre moşul Stan şi moş Ismail, cei doi vecini din satul meu, prin
singurul gard care-i despărţea. Vecini care nu şi-au mai vorbit tot restul
vieţii. Moşul Stan semăna cu acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Totuşi, nu se
lăuda el chiar degeaba. În grădina sa creşteau cele mai arătoase şi pântecoase
verze de prin împrejurimi. Asta, până într-o zi, când caprele turcului au
pătruns printr-o ţambră desprinsă nu se ştie cum anume, de au făcut prăpăd prin
straturile de varză a lui moşu Stan. Văzându-şi grădina, răsărită într-o seară,
numai cu cotoare de varză, moşul Stan s-a cam luat cu mâinile de cap. A bănuit,
într-un fel, că aici numai caprele lui Ismail purtau toată vina, că prea
stăteau în ograda turcului, sub dudul de lângă poartă, tolănite la umbră, şi cu
cozile în sus mestecau nesimţite din fălcile lor hidoase. Pesemne mestecau la
varza lui înghiţită pe de-a întregul. A bătut cu toiagul, moşul Stan, direct în
ulucile de la poarta turcului. Moş Ismail, ieşit în izmene, fără turban pe cap,
pe prispa casei, nu înţelegea ce voia cel care tocmai izbea în poartă. Chiar nu
înţelegea, pentru ce anume moşul Stan îl luase aşa din aşternut.
– Turcule la Râm, caprele tale la râm, au
mâncat toată varza la râm... îşi începu oful moşul Stan, vorbind, chipurile, pe
limba turcului, ca nu cumva să nu fie înţeles.
– Anadâm, anadâm... căuta să-l potolească
turcul pe moşul Stan. În limba lui, adică: am înţeles, am înţeles, da de ce
trebuie făcut bre aşa tărăboi?
– Înădim, înădim pe p… mă-sii, că n-au
rămas decât cotoarele la varză.
.... Ce şi-or mai fi zis, unul altuia, în ce limbă şi cum
s-au înţeles, că până la urmă, unul a intrat în casă, celălalt a plecat furios
pe drum, să-şi strige în sat păţania cu turcul; cert e, că, toată viaţa nu
şi-au mai vorbit unul altuia. Şi, erau, doar, doi consăteni de ispravă…
Ceva, mai în
zilele noastre, am fost prezent și eu cu regretatul Marin Ifrim, mentorul
cultural al Buzăului, la o manifestare literară, cu oaspeți din Moldova, care
s-a ținut în sala de festivități a Casei de Cultură Florica Cristoforeanu din
Rm-Sărat. „Ostașul sovietic (ne spunea Nicolae Dabija la întâlnirea de la
Rm-Sărat), a mai trebăluit în țara noastră, România, uitând să se mai întoarcă
acasă (prin metehnele lăsate), iar războiul și gâlceava avea să continue pentru
noi până în zilele noastre. Dar și dacă au plecat, ne-au lăsat ura și gâlceava
între neamuri și aceasta, cred, e cea mai gravă boală de care se poate
îmbolnăvi cineva”. Țin minte că l-au întrebat cum vede el statul Republica
Moldova, creat pe peticul de pământ furat României. A spus: „Republica Moldova,
am impresia, seamănă tot mai mult cu primul copil din lume născut de o femeie
gonflabilă”. Dacă îi acceptă pe ruși printre ei? a mai întrebat cineva. „Păi,
n-avem încotro. Unii și alții dintre ei, ori ai noștri?, spun că ne-a fos bine
când ne-au deportat, când ne-au ucis în Siberii de gheață, când ne-au smuls
limba din gură, când au făcut grajduri din biserici, când ne-au ucis bunicii și
părinții numai din motiv că eram români”. Am plecat trist de acolo. Pe drum
l-am întrebat pe Marin Ifrim: cum vine asta, adică și „unii și alții dintre noi”
au ura asta în sufletul lor? „Uite, cum e, prietene (mi-a zis Marin Ifrim), am
să-ți răspund printr-o parabolă. Cineva, aici în urbea noastră, a fost întrebat
de propria sa soție de ce nu se duce la înmormântarea celui mai bun prieten al său.
Omul a găsit o justificare beton, nu s-a dus pentru că nici prietenul său nu va
(mai) veni la înmormântarea sa!
Și dacă tot am
amintit la început de Emil Cioran, dați-mi voie să-mi închei tableta printr-o
cugetare scrisă de pesimistul filosof, care îi privea direct pe români:
„Suferința nu e dulce decât sub forma chinului...”
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu