Tableta celui plecat în căutarea adevărului
Aceste gânduri mi-au fost răscolite în memorie la puțin
timp după ce am văzut Bazilica Sf. Ștefan din Budapesta și am citit pe frontispiciul
ei cuvintele lui Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (vezi: Ioan 14-6). Care să fie (m-am întrebat)
raționamentul prin care mai marii planetei ridică pretutindeni bariere solide
spre a nu le permite creștinilor să ia calea bisericii? Montaigne zicea că
orice raționament e ca un vas cu două toarte. Cât timp oamenii nu se desprind
de una dintre toartele „vasului” care îi ține în viață, nimeni pe planeta asta
nu poate fi învins. Printre alte metode de a învinge un popor (prin a renunţa
la cultură), a fost şi discuţia avută cu prietenul meu, Marin Ifrim, care deja
renunţase într-un timp a mai scrie poezie, iar pledoaria mea, pentru a continua
să trăim în poezie, nu l-a convins. M-a întrebat, așa ca într-o doară: „Ai
copii?” I-am zis că am. „Să nu-i îndemni să facă literatură!” mi-a zis,
arătând, în priviri, o mină destul de severă. „De ce?” m-am arătat eu mirat.
„Fiindcă aici e multă suferință. Din momentul când au decis să aleagă această
cale, ei nu vor mai ști decât un singur drum. Acela pe care se vor teme și
cânta fără oprire. Dar să nu uiți: toți vor căuta să le dea la picioare”. Și
cred și acum că spunea un adevăr. Țin minte doar că am zâmbit amar: Ha!...
ha!... Sună ca în Zaharia Stancu: „N-au căzut încă săbiile/Dar au să
cadă.../N-au căzut capete, încă/Dar au să cadă...” am glumit, rostind aceste
versuri, atunci. Dar nu peste mult timp aveam să constat pe pielea mea că
vorbele lui Marin nu erau doar niște păstăi goale, adică fără acel „adevăr” de care ne lovim mai toți cei
care ne ocupăm cu scrisul. Pe blogul meu, gândit ca „Atelier literar”, au
fost și înjurături din partea unora porniți cu limbă de viperă și un dinte scos
în față să are, ca rinocerul lui Ionesco, prin tarlaua lor cu barabule. Dar așa
e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera.
Ca și mine, mulți alții, îmi place să cred,
știu că viața unui scriitor seamănă cu căile unui labirint, unul asemeni celui
în care a fost aruncat Tezeu să-l înfrunte pe Minotaur. Ce s-ar fi petrecut cu
atenianul dacă nu avea asupra lui ghemul Ariadnei, pe al cărui fir avea să
găsească în cele din urmă ieșirea? Și totuși, victoria împotriva Minotaurului
și-a cerut jertfa sa. Și ce jertfă! Uitase să ridice pe catarg pânza albă care
trebuia să-i vestească victoria, iar în lipsa ei, tatăl său, regele Egeu, și-a
găsit sfârșitul aruncându-se în mare de la înălțimea stâncilor. Fiecare cale
întortocheată din acest labirint al nostru ascunde o poveste. În memoria
labirint a unui scriitor se ascund multe povești. „Numai cântările sunt
nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în Dragostea
Corinei. În „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler),
autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune
după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”.
Azi, tot citindu-i pe unii şi alţii, încep
să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului.
„Numai iubind /numai urlând viaţa”, spunea Nichita, poţi arăta celor din
preajma ta, că ultimul cerc, înscris de Arhimede pe nisip, s-a umplut cu
nedumerirea celor care nu credeau în ecuaţia timpului, în care o simplă lespede pe un mormânt (vă puteţi
imagina?) a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca şi cum (după
sugestia poetului Maiakovski), Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint,
scormoneşte în „urechea astrală”. Şi atunci? La ce bun să continui a scrie
poezie, mai spunea bunul meu prieten? O limbă e un palat al amintirilor (asta o
spunea tot un poet, nu?). Închid şi eu uşa răstălmăcirilor de tot felul, pentru
a nu ne prinde timpul, când îşi strigă mierlele serii, puii. După cum ne despoaie
destinul, aruncându-ne la habele mărginaşe, ai crede că această mână, cu care
am căutat să vă scriu totul despre acest adevăr, e securea ridicată, în faţa
căreia cititorii mei au rămas, din acea clipă, în genunchi. Viteza viperei cu
corn, din rândurile pe care le-am scris mai sus, este cu mult mai mare decât
viteza verbului meu în mişcare. E ca şi cum cititorul, ajuns la acel pasaj, ca
şi în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate
constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov, aflat în ajunul
crimei, rosteşte și el: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. Era
și funia de care se agăța eroul lui Dostoievski şi apoi începe să spere,
aruncând din toată puterea acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minţi:
„Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt (după sugestia domnişoarei
Estela, din „Marile speranţe”), i-am
zis şi eu amicului meu: „N-o să ne înţelegem niciodată”. Cred că drumurile pe
care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel de
mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui, la tot ceea ce
descriu aici. Dar drumurile îmi sunt întemeiate, ca şi cele ale lui Jim Hawkins pe insula comorii. Un cântec
fără răspuns în neasemuita luptă cu cuvintele e toată această pledoarie (nu şi
zadarnică) pentru cele două bucăţi ale unui întreg care n-a fost dezvăluit,
încă. Și nu am cum să nu mă gândesc, dacă n-aș crede în Dumnezeu la masa
de scris, ce m-aș fi făcut în urma atâtor atacuri din partea unor confrați scriitori?
Dar când nu-ți poți aduna puterile, îndreaptă-te spre Dumnezeu, fiindcă El are
tot interesul să-ți vegheze gândurile. Altfel, vrând-nevrând, era cât pe ce să mă
trezesc și eu în postura acelui băiețaș abandonat și orfan pe această lume.
Povestea lui spune așa: „Era o tristă zi de
iarnă. Un băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, sta pe-o bancă în
gradina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică,
iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi! Buzișoarele îi erau vinete
și față slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci
plângea și, din când în când privea spre CERUL acoperit de nori. Pe lângă el
trecuseră mulți inși fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân se
apropie de el și-i spuse părintește: „Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe
cineva?” „Da, domnule, îi răspunse copilașul. Aștept pe DUMNEZEU, să vină să mă
caute”. „Ce vrei să spui, drăguțule! Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?” „Nu,
dar anul trecut, EL a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele cel mic al meu
ca să-i aibă în casa Lui, în CER. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că
și ea pleacă tot acolo și că Dumnezeu nu mă va părăsi în nici un fel. Acum (adăugă
el în lacrimi), n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc.
Și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la cer, să văd dacă vine Dumnezeu,
dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni desigur, dacă-l mai aștept nițel. Nu
e așa, domnule?” „Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni
n-așteaptă-n zadar pe Dumnezeu și află că EL m-a trimis să port grijă de tine.
Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic”. Ochii copilașului
străluciră de bucurie. Și pe fața lui fu ca un fulger de biruință. „Știam bine,
zise el, că Dumnezeu va veni, sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a
spus minciuni. Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!”
Mai târziu, tot Marin Ifrim mi-a spus un
mare adevăr: „Cele mai frumoase clipe, sunt cele în care mă gândec să scriu
ceva. Vezi tu prietene? Cititorul acestui sfârșit de mileniu are nevoie de noi. Mai ales acum când lumea este
întoarsă pe dos, iar învățământul românesc este pur și simplu în stare de
prostituție. Săracul cititor, exact ceea ce știa și el, sau doar simțea, ar
vrea să găsească în scrierile noastre. Scrisul cu ifose de artă complică prea
mult viața”.
Pornisem la drumul acesta, amintind de versetul biblic, de la calea ce
trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Altfel, dansul sacru al rândurilor așternute aici ar deveni un fel de
pantomimă deşartă printre oglinzile acestor coridoare în memorie, în care orice
ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va stinge dinapoia ferestrelor,
peste care unii vor să tragă obloanele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu