Mă gândeam, pe timpul concediului petrecut în Grecia, pentru ce luptase Byron contra turcilor? Pentru că Byron, nu se mulţumea cu lupta sa, prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise despre frământările poetului la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur, probabil, acum, ar fi însemnat cât o mină de aur pentru noi. Încerc să acopăr această lacună a acelor vremi şi, continui (în pofida nedumeririlor din parte unora şi altora) să scriu şi să descifrez în tainiţa unor gânduri ale poetului de azi, viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou în regimentul de voluntari pe tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia? Anglia, nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos până şi după moarte. Dumnezeu m-a călăuzit, să mă aplec asupra poemelor sale din ciclul „Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset: ”O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de furtuni ici, colo, la noroc” (C. al-III-lea. V. II). Versuri care mi-au salvat romanul meu „Iarba de mare” de la o neînţeleasă interpretare. Am făcut aceasă introducere, pentru a fi mai bine înţeles asupra a ceea ce vreau a vă spune acum. Omul-de-ocară (din povestirea lui LIS, postată în Jurnalul său), spuneţi voi, se vaită şi el că de! unii încă mai publicau după excluderea sa de la revistă, fără să le pese de excluşi. Păi, haide boieri dumneavostră, să vedem ce spunea şi gândea Dinu Păturică (cel amintit, aici, în povestirea lui LIS): „ – Să trăieşti, măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu Păturică, hale ispravnic de străini, şi am venit să mă închin măriei-tale ca o slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi a-mi da...”. Aşadar, „după ce revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă”, abia atunci, Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi, prin toate mijloacele, o exploată cât putu el mai bine. Nenea Iancule, nene Iancule!? Păi bine bre: dacă încă de pe atunci se ştia (până şi Păturică înţelesese asta), la ce bun a-i mai acuza acum pe iluştrii predecesori ai „Cotidianului”?. Autorul îţi confirmă teoria matale: „banul a închis gura tuturor”. Ce vor spune cei enumeraţi de Omul-de-ocară (autorul, adică), în calitatea lor de înaintaşi ai acestui act înjositor? Ca şi Dinu Păturică, îşi vor pune o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi vor strânge giubeaua la piept şi după ce vor face câteva complimente de linguşire, se vor repezi să sărute haina princepelui, luând „o poziţiune umilitoare”. Acum, realizaţi grozăvia acestei istorisiri propuse de LIS? Şi, asupra căreia, unora dintre dumneavoastră, vi s-a părut exagerată? Aştept întrebările şi nedumeririle voastre. Nu a scris poetul (până acum) în proza sa, cât vom decripta de aici încolo noi, pentru că, aici, se ascund multe vorbe „grele”. Dacă ştii să asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu