Minunile se înfăptuiesc şi la ţară. Şi când spun „ţară”, mă gândesc la acel sat pierdut undeva la poale de munte, străin de viermuiala celor de la oraş, uitat de mai bunele intenţii ale celor din fruntea cetăţii, dar acoperit de mantaua lui Dumnezeu. Când treburile stupăritului, sunt din nou lăsate pentru a doua zi şi te aşezi la umbră sub nuc, unde te aşteaptă un şezlong pentru meritata odihnă, şi pe lângă un păhărel de ţuică, familia cu care să mai descoşi iţele tare încâlcite ale zilei prezente, nu ai cum să nu te pui şi în pielea lui Pip din „Marile speranţe”. Când Pip părăsise satul, fluierând nepăsător, ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn „ca şi cum ar fi vrut să-i dezvăluie lumea”. Fusese până atunci, atât de mic şi neânsemnat în lumea lui, iar lumea de dincolo era atât de mare şi de necunoscută încât izbucni „într-un hohot de plâns”. Astfel eram şi eu când abia descoperisem primele volume de poezie scrise de Liviu Ioan Stoiciu; pierdut în labirintul măreţiei care mă înghiţise şi nu eram în stare să regăsesc potecile lăturalnice pe care rătăcisem în copilăria mea şi pe care le credeam eterne. Regăsesc acum în Jurnalul LIS, pe cei care mi-au inspirat comentariile şi bucuria de a le răspunde cu cîte un vers din Arghezi: lui Octavian Mihăescu cu câte ceva din poezia „Crezi basmul” – „Crezi basmul c-a sfârşit şi s-a pierdut/Şi el de-abia-i la început”; lui Culai, cu două versuri din „Mărturie pe vioară şi arcuş” – „Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi,/Un căluşel de leagăne-nvârtite/În valsul unei muzici pe şoptite”; Andreei: - cu versurile din „Suiş”: „Tu eşti asemeni celui care/Te-a frământat, te-a căutat şi născocit... Tu ştii tăcea când este de tăcere/Şi-n toată ora-nalţi câte un turn”; Adrianei Barna, cu două versuri din „Schivnicie” – „Al cui e glasul care bate/Au vine din Psaltire? Au vine din cetate?”; lui LIS – „L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte/Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte”; şi pentru toţi (un pic adaptate versurile) – „M-am pomenit gândindu-mă la voi/Şi m-am simţit cu sufletul vioi”. Să păstrăm lacrimile în urcioare pentru cei plecaţi dintre noi („mă doare că-i sosită vremea lor,/a gândului şi-a lacrimilor”) şi să descifrăm, un pic altfel, învăţăturile domnului Mitruţ. Cum ar fi spus Arghezi: „Urciorule de vis şi de pământ/El ţi-a dat glas. Eu îţi voi da cuvânt”. Aşadar: 1). Eliberările: „Stau la taifas cu/mine însumi, cu două pahare în faţă pline cu/neîmpliniri, ciocnesc şi beau/din ele pe rând, că e ceva ce mă nedreptăţeşte... (fiindcă) ... E o întruchipare a dezordinii, asupra căreia e mai bine/să nu te opreşti, că te devoră”. (A sosit vremea - şi – Scamatorul cel vestit). 2). Acceptarea şi iubirea necondiţionată: „Ştii, în nopţile cu lună plină am senzaţia/că se propagă până în vidul din univers dorinţa/mea de a face dragoste cu/tine – când n-am de unde să te iau”. (În nopţile cu lună plină). 3). Caută în tine împlinirile: „Stau amândoi la o masă, la un chioşc de răcoritoare,/în parc: îi încântă ţopăiala vrăbiuţei pe/alee. La ora asta, în copilărie, îi spune ea, ieşeam/cu iezii la păscut, cu fundiţă roşie/la gât, să nu fie deocheaţi. Ai căzut în melancolie, dă el din cap. N-am mai rămas/amândoi decât o amintire...” (Regăsiţi împreună). 4). Forţa misterioasă e în noi: „Poate că lumina din afară nu ajunge să-mi arate adevărul. Dar lumina/dinlăuntru? ... Linişteşte-te, nu e decât o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers”. (La o nouă despărţire). Aţi intuit cred, versurile, sunt din „Pe prag (Vale-Deal)”. Şi, împreună, cred, am tras de aici concluzia, că întrebările ne scot din moarte în timp ce răspunsurile ne aruncă tot mai mult în labirintul măreţiei de care tocmai vorbeam, şi unde deocamdată, suntem în căutarea potecilor lăturalnice ale copilăriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu