7. Toţi visăm. Aşa începe totul.

                 

Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud uneori bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Gând, care acuma, mă trimite la unele versuri reţinute în memorie: „El e cel ce vede acum/întrascuns. Iaca, aşa vine focul”. Niciodată poarta cetăţii nu se va deschide dinaintea personajului gândit de Kafka. Cetatea va rămâne veşnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se vor auzi.  De nicăieri. Pe cerul rece plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii. Tu te aflai acolo în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi numai foşnetul ciulinilor rostogoliţi pe câmpurile din jur, îţi aminteau că nu erai departe de marginea zărilor, de unde începea marea nesfârşită. Asta, e şi imaginea pregnantă a copilăriei mele mult lăsate în urmă, după desprinderea aceea de care vorbeam cândva. Poate fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul ... şi dincolo de el începea nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea aceea, află tu cititorule, că mi-am închis copilăria printre cărţi. Era singurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Dar, a venit vremea evadării din cetatea în care de unul singur mă ferecasem. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” –  şi, visul se destramă precum cel al lui Grigori din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber după această presupusă evadare. In fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard din „La ţigănci” a lui M. Eliade, avea dreptate să spună: „– Toţi visăm... Aşa începe. Ca într-un vis...”. Mircea Cărtărescu spunea că „totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi mai apoi pregăti, pentru lumea ce va urma după noi. Liviu Ioan Stoiciu spune asta, cam în toate poemele sale suprarealiste. Aşadar, nu e singurul care să se arate speriat atunci când... „când nu se poate obţine nimic decât prin înălţare” (Semn rău). Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu poetul acesta, e singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt ca şi el un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi în ochii sfinţilor din icoană. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea mă adresez, ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” Vedeţi?  Pornisem la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana din „Moara cu noroc” a lui Slavici. „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit ”. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori, sunt lebede mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles, acum, că alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa destinului? Tăcere: vorbeşte Margareta din „Faust” a lui Goethe. „De toate părţile mă leagă. S-a curmat cuvântul... E mută lumea ca mormântul”.