De unde, vedeţi, şi calul face vitejii câteodată!

În C. 8, v. 1, Ion Budai-Deleanu ne atrăgea atenţia: „ În zadar omenirea se plânge/Cum că a toate mari şi mici greşele/Dracul poartă vina, care împinge/Pe om la strâmbătate şi rele”. Lăsându-l la o parte pe acest poet hulit pe nedrept de către contemporani, tu cititorule, fii de partea mea pentru a-i da o replică întârziată, dar care ne va pune pe gânduri: „Cum să facem să nu mai fim consideraţi găuri de vierme?”, cum sună un vers scris cîndva de Liviu Ioan Stoiciu. Şi, vom răspunde prin alt vers al poetului LIS, al cărui vers tocmai l-am menţionat. Pentru că suntem toţi „treziţi la realitate cu adevărat”. Citim mai departe, cu interes, proza propusă de LIS. Suntem „într-o permanenţă tendinţă de evaporare. Îşi/ regăsesc, pentru o clipă, tinereţea”. E lupta personajului propus de LIS, cu „zarva cea groznică-a luptei” din C. 18., al epopeii Iliada, v. 510-512: „El s-avântă din nou ca vulturul la dânsul,/Trage de sus de la braţ în afară năpraznica-i lance,/Şi se dă-n lături apoi între oamenii săi”. Nu e unul care care să nu-mi spună că sunt pe un drum greşit (o confirmă poetul prin alt vers), de aceea nici nu mai ştim, cum trebuie să facem, să nu mai fim consideraţi „apoteoza miraculoasă a dragostei faţă de noua înviere”, cum credea Mitea (în Fraţii Karamazov), despre miracolul învierii lui Grigori, tocmai lovit în cap cu pisălogul? „Şi câţi dintre noi nu dorm şi/azi cu arcul în braţe!”. (alt vers:LIS). Cum adică, chiar nu putem fi atenţi la detalii? Deşi rochia domnişoarei Havisham, din „Marile speranţe”, arsese în întregime, pentru noi, cititorii romanului lui Dickens, domişoara încă mai avea înfîţişarea aceea de nălucă, de „mireasă înfricoşătoare”. De aceea, ne şi scrie poetul LIS: „Dumneavostră nu muriţi de plictiseală? Eu în lipsă de altceva, omor/musculiţa de oţet din când în când”. Dacă ar fi aşa (îi dăduse replica Raskolnikov, Katerinei Ivanovna), „prea ar fi uşoară viaţa”. Atunci, de ce nu o spunem răspicat (cum o spune poetul într-un vers), pentru ce m-am mai născut „în România şi nu într-o familie de tigri?” Asta ca să nu se spună despre noi, cei care-l citim, că, adică, ia fiţi vă rog atenţi, la ce să mai facem în acesată viaţă: „Ia, mai privesc şi eu nişte pătrunjel”. Vorbele tale poete (ironia aici e bine venită), sunt bine grăite şi drepte. Dar mă munceşte un cuget şi tot mai amarnic mă scurmă. Zice-va cândva cineva: văd bine că armele lui sunt de un zeu dăruite! Dar, timpul, timpul, nu a fost niciodată de partea zeilor. Tot n-o să-l creadă pe el, cum nici ai lui, nu i-au crezut lui Ulise. Şi neapărat, voi încheia cu mult haz vorbele lui Ion Budai-Deleanu: „De unde vedeţi că şi calul bun/face şi el viteji cîteodată... Şi înteţii calul aşa de tare/Cât gândii că în nouri va să vă salte”. (C. 9. v. 63).