4. Pasărea cu spinul înfipt în piept.

Dacă setea şi foamea de absolut nu pot fi satisfăcute de flacăra celui care scrie (aici, pobabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar cuvinte, cuvinte...), păi atunci, nu ne rămâne decât să-i urmărim traiectoria „celui” despre care se scrie, că, pesemne, o şti el ceva. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „comediei” numite viaţă şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Pentru ca semnele din desfăşurarea naraţiunii, să capete cât de cât o aură mitică, Liviu Ioan Stoiciu (în proza sa) ne aruncă în plasa amintirilor eroului său, pe un tărâm al regăsirii personajului cu realitatea de dincolo de trăirile sale prezente. Cam ceea ce îmi doream să se întâmple, în proza de dinainte, intitulată foarte sugestiv: „Morişca din cap”. Şi bine face. Avem astfel, surpriza, să descoperim un alt prezent în trecutul abia traversat de memoria colectivă,  memorie exploatată atât de exact în eseul politic al anilor 2004. În fond, e tema asupra căreia, Mircea Eliade s-a aplecat cu predilecţie, în „matricea” acestei descripţii literare, cea care i-a şi adus un succes garantat. LIS nu renunţă la realism, nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca noi să fim avertizaţi că, oricând, putem fi treziţi dintr-o nouă realitate construită pe simboluri şi imaginaţie; că de aici încolo, fiecare dintre noi îi poate prelua personajul şi-l poate turna într-o nouă naraţiune. Acesta este (din punct de vedere literar) o nouă descripţie în proza de azi, una care ne va pune într-o relaţie nouă cu modernitatea scrisului. Nu degeaba, criticii vremii, îi aprecia lui Dickens măiestria descrierii vieţii de zi cu zi şi a „lumii celor mărunţi”, dar, şi accentele tragico-satirice ale operei sale. Are dreptate Octavian Mihăescu, să simtă şi să-i recunoască lui LIS, în descrierile de la Neptun, tonul direct al confesiunii celui care se rescrie, ceea ce îl şi face seducător pe naratorul ei. Animat de forţa creaţiei directe pe „solul” uman, LIS dă un imbold prozei actuale, încurajându-i şi pe ceilalţi să fructifice acest nou zăcământ. Sub acest imbold, mi-am permis să-i „rescriu” finalul povestirii anterioare şi să-l postez pe blogul său. E o destăinuire, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva”, despre înrâurirea scrierilor. Alexandra Ryplei, continua celebrul roman „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, încercând să ne întoarcă la Scarlett şi Rhett, să ne întoarcem la cea mai frumoasă poveste de dragoste a literaturii americane. Ar fi trebuit să-i urmeze „Pasărea spin” de Collen McCullough (merita)! Şi, de ce nu „Delirul” lui Marin Preda, rămas nescris, după moartea sa. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea , pentru noi, călătoria pe care avea să o sfîrşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă pentru că ni se şi întâmplă?