Deşi plecat la ţară şi aflat printre stupii care mă îndepărtează de orice trăire literară, am uneori senzaţia că lucrurile de care duc lipsă aici, mă vor căuta în vis, în subconştient, sau pur şi simplu îmi dau impresia că voi simţi cumva o forfotă a lor, în urma plecării. Pentru mine, Omul-de-ocară, din proza „Încurcătură de minte” propusă aici, în Jurnalul Liviu Ioan Stoiciu, a devenit un personaj dintr-o povestire care se scrie azi, cu acea îngrijorare pe care am văzut-o doar la păsările care duc în gheare prada la cuib. Ceva, anume, îmi scapă şi mie, criticului său. Prin el (personajul despre care vă scriu), intru printr-un artificiu virtual, pe care doar critica îl asigură cititorului, în adevărata împărăţie a unei lumi în care „cântecul prea cuminte al îngerilor” – după formularea lui A. Rimbaud – pare să reprezinte şi azi, icoana unei renunţări la bucatele puse de Dumnezeu dinaintea celor doi înaintaşi ai omenirii, fără să-i asigure de veşnicia gestului său. Privită sub alt aspect, povestirea „Încurcătură de minte”, aduce în centrul atenţiei, eul distrus al celui intitulat Omul-de-ocară, iar psihanaliza pe care o urmăreşte de-a lungul întâmplărilor trecut-prezente, poate fi privită ca pe o metodă terapeutică şi nu ţinteşte în definitiv decât vindecarea unui suflet trădat. Vă mărturisesc, că, l-am înţeles pe Omul-de-ocară (cât mi-a fost până aici, personaj), în postura celui care nu se mai poate salva, dorindu-şi cu ardoare, să nu fie „copilul rău” al unui cuvânt de bine printre semenii poporului său, purtători resemnaţi, a steagului de fruntaşi în predarea cotelor obligatorii către ţară. (Sentimentul dualităţii, a devenit în proza propusă de LIS, deopotrivă: materie lirică, dar, şi subiect de meditaţie pentru toţi cei care-l citesc). Da! – purtători resemnaţi , precum damnaţii ultimului cerc din Infernul lui Dante. Pesemne, eu am rămas în urmă, căci planurile în literatură s-au tot schimbat radical. Omul-de-ocară nu se împacă în nici un fel cu teoria freudiană a omului veşnic condamnat la suferinţă. Dacă nu ar scrie (fie şi în vis), forţa copleşitoare a naturii, fragilitatea unui trup asaltat de îndoieli, i-ar fi fost nimicitoare Omului-de-ocară. În disputa omului propus de LIS, cu lumea sa, mai că am înclina să considerăm arta, visul şi decepţia drept manifestări ale catarsisului ca mijloc de a elibera sufletul de constrângeri. Sau, dacă vreţi, e descătuşarea lui Goethe după scrierea Suferinţelor tânărului Werther, de profunda depresiune sufletească de dinaintea scrierii romanului. Dacă diavolul, ilustra cu armele de atunci, în scrierile lui Dostoievski, imposibilitatea de a fi deasupra celor care se mişcau vii şi nestingheriţi într-un complex de mediocritate instaurat în societatea rusească, astăzi, vedem cum diavolul se scaldă în ape naturale ocrotit de imensa primejdie a trecutului, ca şi cum, nimic nu mai aminteşte oamenilor, de existenţa sau pericolul existenţei sale. Diavolul, acum, se lăfăie nestingherit pe tronul situat pe cel mai înalt munte din acest imperiu instaurat, un imperiu firesc pentru el, al prostiei noastre şi, chiar încercând să dea rod prin seminţele aruncate atât în stânga cât şi în dreapta, la ceea ce încercase cândva în templul din care fusese alungat. Priviţi atenţi la diavol (îmi sugera Omul-de-ocară), are ceva din smerenia alcaldelui fortăreţei (acel hangiu) care-l întâmpinase pe Don Quijote, undeva între trecerea Puerto-Lapice şi oraşul Sanlucar - cum ne spun cronicarii acelor vremuri -, cu vorbele: „podoabă-mi este ziua, iar odihnă lupta-mi este” ş.a.m.d. Da! i-am spus personajului meu, îmi par cunoscute aceste înscrise înşelătoare de pe poarta cetăţii, astăzi. Aici, unde mai marii cetăţii, stau la sfat cu Încornorăţia sa, diavolul pe post de judecător. Le reamintesc (celor care se pare că au uitat deja) cuvintele lui Mefistofel întâiul: „Dacă Dumnezeu întâi/Vreo şase zile se căzneşte frîmântând o nefiinţă,/Ca să aplaude la nesfârşit el însuşi,/E limpede c-asemenea isprăvi sunt cu putinţă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu