marți, 20 august 2013

398. Plajele însorite din Halkidiki (1)

 1. Biserica din faţa hotelului Dimitria, la Pefkochori
2. Marea, la Pefkochori
 3. Palja de la Pefkochori (fiul Adrian sub umbrelă, soţia Cornelia la margine de cadru)
4. Autorul celor scrise, în balconul hotelului copleşit de cele văzute, aici la Pefkochori.



  1. Pefkochori
                       Motto:
                              „Poemul acesta – argint viu,
                                Fuge de sub pană – când scriu”
                                          (Vasile Tărăţeanu)

   Pefkochori e un orăşel-staţiune în partea estică a braţului peninsular sub formă de trei degete, din Halkidiki, cca 100 km de Thesalonic, situat mai către sud, pe braţul peninsular numit Kassandhra. De la stânga şoselei pe care rula maşina, se întrezărea din când în când, marea. De o culoare verde-turcoaz către ţărm şi albastră ca cerneala, mai spre larg. Ne plăcea culoarea aceea, verde-turcoaz, anunţând o apă limpede, cristalină, liniştită şi strălucitoare în bătaia soarelui. Ne-am dorit să o găsim şi în prima staţiune unde ne rezervasem, din timp, cazare pentru patru nopţi. Ani de zile am repetat întruna, că mi-am petrecut copilăria printre scaieţi, ciulini, mărăcini şi lanuri de cânepă care erau din abundenţă pe islazul de la marginea satului meu natal, unde (adeseori), jucam: poarca, cilicul, arşice ori fotbal. Adevărul este că am locuit în acea parte a lumii care nu poate oferi mai mult, dar, îmi crea imboldul de a răscoli, ici-colo, cărţile, oamenii, doar-doar voi putea afla şi altceva. Cândva, pe vremea liceului, plecasem din Constanţa, la Bucureşti, cu marea în suflet, la cenaclul ce se ţinea la casa memorială Mihail Sadoveanu, cenaclul patronat de „Greuceanul literelor româneşti”, Fănuş Neagu. Aici, la Pefkochori, marea se afla, iată, la tălpile mele. În cele cinci zile petrecute aici, aveam să constat că mi se urcase şi la suflet. Cazarea am avut-o la hotelul Dimitria din centrul staţiunii (zona de lângă rond), iar condiţiile de cazare au fost peste aşteptările noastre, la numai 50 de euro noaptea de cazare pentru trei persoane. Bucătărie separată, cu tot strictul necesar în a-ţi pregăti micul dejun, prânzul ori cina. Apoi, în livingul de la intrare, se afla o canapea de dormit pentru o persoană, plus, o altă cameră, alăturat de living, cu două paturi, cu o baie separată şi două balcoane (unul pe partea dinspre bucătărie, celălalt pe partea dormitorului); primul, cu vedere spre stradă, unde trona o tavernă şi celălalt, cu vedere spre biserica vecină cu hotelul. Masa şi berea servită pe balconul cu deschiderea spre biserică, îţi oferă intimitatea de odinioară a poveştilor ascultate la gura sobei, precum vorbele toarse sub caierul bunicii. Cu alte cuvinte, o linişte confortantă. Cum am precizat, vizavi de hotel se afla şi taverna unde puteai servi, la prânz ori seara, o friptură pe cinste, stropită cu ceva halbe de bere, vin alb sau tsipariou (o băutură asemănătoare cu ginul), şi asta doar la 7-8 euro de persoană. Celui care mă va citi şi va dori să meargă acolo, i se va părea, poate, neinteresante aceste rânduri. Pe turist, ceea ce este şi adevărat, îl interesează plaja şi marea. Ei, bine! Plaja de la Pefkochori nu este lată (cca 2 m de plajă cu nisip grăunţos, cât să întindă administratorii plajei, şezlongurile sub umbreluţe) – dar, marea, cu acea culoare verde-turcoaz, limpede şi curată, strălucitoare, sclipind în soare ca nişte oglinzi scufundate, în balans şi mişcare continuă, este unică. Nisipul de pe plajă este (cum am spus) mai grăunţos (mărime bobului de orez), nu-i fin, ca la Mamaia noastră, iar intrarea în apă se face pe o porţiune cu pietricele şi pietre de dimensiunea pietricelelor de rubin fixate pe inele, până la cele de mărimea unui ou de struţ. Apoi, urmează fundul mării placat cu nisip din cel mai fin. Se intră abrupt în mare, adică, după 3-4 m nu mai atingi cu picioarele fundul mării. Dar, după 10-15 m revii cu picioarele  pe nisip şi apa îţi ajunge aproape de umeri (asta dacă ai 1,80 m înălţime). Sunt şi locuri de plajă cu o lăţime de 5-6 m, cu acelaşi nisip grăunţos, dar, odată intrat în apă, nu mai ai şansa de a te vedea cu picioarele atingând fundul mării. Apa e foarte sărată; atât îţi trebuie ca să-ţi intre în ochi! Aşa că, fără cel mai mic efort din partea ta, apa te ţine la suprafaţă. Am mers cu fiul meu, pe jos, de-a lungul plajei, şi mai spre nord, dar acolo, plaja e până la gardurile vilelor particulare, cu stânci şi arici de mare, cu iahturi personale ancorate la cca 10 m de ţărm. Dincolo de plajă, fiecare vilă (vile ca pentru persoane bogate) avea spaţiu enorm pentru gazon, palmieri şi acele refugii (grădini amenajate cu mese), unde locatarii îşi serveau prânzul în aer liber (am văzut ici-colo, adolescente, soţi şi soţii, servind masa sub palmieri, în intimitatea oferită de împrejmuirea vilei). Aici la Pefkochori, soarele, abia între 1300 şi 16 00 arde ca-n iad, timp în care ne grăbim spre hotel să ne pregătim mâncarea de prânz şi să tragem, apoi, un somn pe furate. După ora 1600 , din nou, suntem instalaţi pe plajă, până la 2030 când apune soarele. De-a stânga şi de-a dreapta noastră, doar o singură limbă auzim vorbindu-se. Şi asta, e sârba: nu auzi decât „mojnete” şi „bârzane”... etc. Mai rar greceşte. Cât despre limba noastră, cred că (în timpul cât am stat noi) era ceva nou să-ţi auzi propria limbă, pe aici, prin aceste locuri. Seara ne plimbăm pe străzile din staţiune, ful de magazine cu tot felul de suveniruri sau articole de plajă ori de îmbrăcat. E o minunăţie să te tot zgâieşti, ba în stânga, ba în dreapta, la tot felul de drăcovenii care-ţi iau ochii. Peste tot, taverne care te îmbie să le serveşti tradiţionalele: giros şi souvlaki, etc... Şi, observăm, sunt aglomerate de turişti sârbi şi greci. La supermarket-uri (şi nu-s puţine) găseşti tot ce vrei la un preţ rezonabil cu cel ştiut din ţară pentru astfel de produse. Aşa că... „zburaţi” dragi români, spre Halkidiki, unde turiştii sârbi şi macedoneni sunt în proporţie de 60-70%. Acolo, un 1-2% (statistica am făcut-o după nr. maşinilor parcate) şi noi românii – să le arătăm că nu suntem săracii Europei.


                                                     (va urma: joi, episodul 2)

9 comentarii:

  1. Foarte frumos !
    Şi cu mult har descrise, asemenea frumuseţi nu pot să nu te îmbie insistent a le vizita !
    Pentru că e vorba de o atmosferă de vacanţă, o să-mi permit să postez câteva bancuri !

    RăspundețiȘtergere
  2. Tudore, fratele meu, noroc că nu eşti în campanie electorală! Noroc că ştiu bine câtă silă îţi e de politicieni! Mă bucur sincer că ai reuşit să te...destresezi. Sper că vei publica o carte despre impresiile tale din această ţară multimilenară. Te admir pentru armonia din familie. Trece sub a treia fotografie şi numele doamnei. Se merită, se cuvine. M-am simţit flatat că, imediat ce ai sosit în ţară, mi-ai dat un scurt telefon. Vorba lui Teo Cabel:"Mergem mai departe". Avem de...muncă. Aştept ceva pentru almanah. Pe 6 septembrie eşti invitat de onoare la întrunirea Cenaclului literar "Ante portas", la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, la ora 17,00. Aştept cu nerăbdare şi următoarea ta carte de versuri. Să auzim numai de bine. Cu preţuire, Marin

    RăspundețiȘtergere
  3. Domnule Radu Humor: Nu vreau să vă faceţi impresia că aş fi stană de piatră la cele scrise de dvs, dar, cred că este prea mult, ceva de speriat pentru mine, să mi se spună astfel de cuvinte frumoase. Sunteţi foarte generos în aprecieri, dar, vă jur, n-aş fi scris toate astea, dacă (după cum veţi vedea), în final lucrurile, acolo, în Halkidiki, chiar s-au întâmplat să fie scrie de un scriitor cu pană gogoliană. Voi reuşi? Dumneavoastră decideţi!

    RăspundețiȘtergere
  4. Marine: Viaţa va demonstra că ne vom face datoria, oriunde ne vom duce: printre tineri, ori consacraţi. De la tine am învăţat, că un rând bine scris rămâne, dinaintea unei pagini sforăitoare. Astfel de mesaje trebuie să le transmitem tinerilor buzoieni care vin după noi. Mă simt onorat să le fiu, apropiat, şi tânăr în scriitură, la 6 septembrie.

    RăspundețiȘtergere
  5. Taman Cînd a fost a-ţi urare Bună revenită-n Familia re'ntregită, mi-a clacat internetu' şi urarea se pierdu'n van...
    Deci, Bine ai Revenit, Efendi Tudore!
    Şi aştept deja vrăjit depănările odiseului dobro-buzoian.
    Te-i pupat cu toate albinele?
    Culai Zzzz

    RăspundețiȘtergere
  6. Bădie Culai! Păi cum m-am întors am fugit la albinuţele mele, să văd cum le mai merg. Din nefericire, am găsit unul muribund, întrucât în el a pătruns o viespe cam de mărimea unei agrafe (nu exagerez, dar avea cap de balaur) şi lupta crâncenă s-a soldat cu moartea mătcii, dar şi a viespii, aşa că am scos ramele, am pus cutia goală deoparte şi la ceilalţi am scos cam 85 kg miere (a treia recoltă), asta, având în vedere că nu mişc de pe loc stupina. Am petrecut două nopţi în stupina mea, nopţi de feerie, cu penteleul în zare şi luna deasupra nucilor din ogradă, la masa verde cu... ţuiculiţă şi vişinată din producţie proprie... gândindu-mă cum voi posta cele vîzute şi nemaiîntâmplate cuiva, la Halkidiki. aveţi ce urmări spre finalul postărilor. Numai unui scriitor i se putea întâmpla toate. Mulţam de postare.

    RăspundețiȘtergere
  7. În dubla mea calitate/ipostază de geolog şi de vizitator al câtorva plaje din Grecia, n-am să mă refer deloc la descrierea staţiunii şi a comodităţilor oferite dragilor turişti sârbi şi macedoneni, amestecaţi în modul cel mai balcanic printre localnicii ahei,ci am să apreciez cum se cuvine acurateţea descririi plajei din staţiune şi din zonă. Oricum, nu este diferit de ceea ce eu însumi am observat în Grecia, dar nu numai. Plajele Mediteranei, cel puţin pe latura europeană sunt cam după acest tipic: stâncărie la mal - am văzut acest aspect chiar pe Coasta de Azur, în faimoasa zonă Nissa, Monte Carlo etc. După faimă ai putea crede că sunt nişte plaje care fac de ruşine Mamaia, Costineştii,Mangalia etc. În fapt este vorba despre o stâncărie roşcată-vânătă, bătută/măturată fotogenic de talazuri - şi doar pe mici porţiuni ale litoralului, în zonele mai moi, nerezistente la eroziune, ca un hatâr al Naturii pentru turiştii dornici de tolăneală, vezi nişte fâşioare de plajă, înguste, pe lungimi de câţiva metri până la câţiva zeci de metri - plaje constând din pietriş mic-mediu spre grosier. Nu e să te întinzi fără păs, pe-un nisip fin-molatec înstelat cu fluturaşi de muscovit, ca pe un pled mătăsos, ca la Mamaia, deh! Toate aceste sorturi de pietriş, după a lor mărime, formă, rotunjire şi rulare au numiri bine precizate în Sedimentologie - nu vă mai încarc pagina cu ele. Este remarcabil că Tudor Cicu, simţindu-se cumva în postura de reprezentant al românilor pe care i-ar putea interesa plajele din Haikidiki, ne livrează în mare amănunţime toate detaliile acestea, inclusiv profilul fundului de mare, parcă pentru a ne calcula noi efortul necesar să ajungem înot la locul unde culoarea verde- turcoaz a mării se schimbă în albastru ultramarin... Dar, cum se tot întâmplă, spre lauda breslei noastre, dacă un scriitor povesteşte aventura sa nautică, noi ne şi simţim cumva acolo, co-participativi Ca şi cum n-ar mai trebui mult să fim realmente pe plaja cu pricina.... Undeva, spre sfârşitul romanului Martin Eden, Jack London descrie tentativele de a se sinucide prin scufundare ale eroului său - şi este peste puteri de dificil să te sustragi fascinaţiei lecturii, chiar simţind că totul se va sfârşi în abis...
    Dar mă luasem cu vorba...
    Un sincer: Bun regăsit, poete Tudor Cicu!
    Ion Lazu

    RăspundețiȘtergere
  8. Mulţumesc conului (panu) Lazu pentru salut. Am reţinut sintagma: albastru ultramarin (mi-a fost mai aproape cerneala din stiloul cu care am scris aceste rânduri) şi o voi folosi. Aţi intuit bine. Scriu aceste fapte, cu gândul de a-l simţi pe cititor "co-participativ" la bucuriile noastre, cei de acolo din imaginile descrise. De n-ar fi fost întâmplarea din finalul călătoriei noastre, poate aceste rânduri n-ar avea farmec. Fiecare locşor cu amprenta sa. Am admirat şi noi pietricelele din apă ori vărsate de ape pe ţărm. Unii, chiar le adunau pentru vreo colecţie intimă. Eu am fost furat de firul corespondenţei locurilor şi faptelor cu cel al lecturilor. e mult de povestit, aveţi dreptate. Dar... să ajungem până acolo.

    RăspundețiȘtergere
  9. Domnului Radu Humor îi mulţumesc pentru anecdotele şi bancurile postate pe blogul LIS. Le-am memorat şi transmis, pentru a se distra şi alţii. Excelente!

    RăspundețiȘtergere