461. La pânda cuvintelor (1)

Notă: Mulți au convingerea, greșită, că am devenit scriitor (ori) am scris doar aflat pe meleaguri buzoiene, unde, e adevărat, am publicat - în volum - numai că, începuturile mele literare, după debutul în proză, 1972 (Tomis, girat de Mirela Roznoveanu) au fost mult înainte de apariția primului volum, din 2005:

Cartea e Lumea, iar Lumea va sfârși într-o carte

                                     Motto:

                     „Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în uitarea oricărei nefericiri”

                                                 (Arthur Rimbaud: Un anotimp în infern)

   Pentru cei mai mulți tineri, care mi se adresează, cu diverse ocazii, aș vrea să le reamintesc cuvintele pe care mi le adresa, în 16 aug. 1986, regretata Gabriela Negreanu la „poșta redacției”, în revista Luceafărul. Păstrez revista și reproduc: "Dulciurile din ... „se-ngână ploaia”:

                 Se-ngînă ploaia

Auzi, se-ngînă ploaia, dar simt cum în cuvinte

Mă-ntîmpini la tot pasul cu gloanţe de argint

Cu-o mînă azi mă cumperi, cu alta tu m-ai vinde

Pe iezere albastre, ori mări de hyacint.

Și-ai vrea să ningă-n lună, să fie iarăşi iarnă,

Sa-ţi scriu poemul vieţii, acum, să-ţi mai promit.

Dar înfloresc salcîmii; şi-n seara asta, doamnă...

Iau haina roasă-n spate, şi plec spre alt zenit.

 

    Însă de-o dulceață de poșircă. Mai sănătoasă, de adevărată ce-i, aceasta:

Privesc in urmă

Plecam cu tata peste deal să prindem păsări.

În fiecare dimineaţă eu căram

                                      coliviile

în care mai niciodată nu puneam nimic.

Viscolea vîntul zăpada subţire

                                      printre măceşi.

“Dar lupii , dar lupii? -

                               întrebam.

Dacă se zăresc ei pe nesfîrşita întindere?“

Și adulmecam cerul cutreierat de ulii

în timp ce tata presăra pe cîmpul sterp

scaieţii şi cele cîteva colivii

cu sticleţi şi pietruşi

ademenind cu cîntecul lor

                                 alte păsări.

Mă întrebam : “oare nu-i trist ,

pasărea să fie doar cîntecul imaginar

ca o fîlfîire de aripe?“

Seara ne întorceam cu coliviile pe umeri

ascultînd în tăcere

doar cîntecele închipuitelor păsări

                                        închise în ele.

Aceasta e calea adevărată a poeziei. Mai trimiteți".

Poeziile se regăsesc și în cartea mea de debut, din 2005: „Cu marea în suflet” – la p. 68 și 36. (Titlul volumului de poezie, l-am dat după acele vorbe rostite dinaintea maestrului Fănuș Neagu, în 1971, la Casa Mihail Sadoveanu, unde se țineau ședințele cenaclului “Luceafărul”, care sunau așa (îmi aduc perfect aminte), le rețin, pentru că m-a pus să repet de trei ori, încercând să le imortalizeze pe o pagină de hârtie: "Am venit cu marea în suflet și n-aș vrea să plec de aici, cu Bărăganul sub pleoape". Petru Popescu, autorul romanului "Dulce ca mierea e glonțul patriei" - se afla de față. Ca și poetul Nicolae Lupu ori Dan Verona. Ambii poeți citeau din poeziile lor, lângă mai tânărul prozator: Ioan Bledea. Un prozator, transilvănean, cu mare avânt literar, de mare forță (îl intuiam de pe atunci pornind pe urmele lui Ștefan Bănulescu). Despre ceilați doi, am citit, dar despre Bledea (o mare promisiune, n-am mai auzit!). Și nimeni nu mi-a putut spune câte ceva!   

Ce observ eu, acum, după atâți ani:

Acum, când scriu aceste gânduri, mi-l și închipui pe poet, dinaintea colii de scris, stând la pânda cuvintelor cu arma inspirației sale. Ochiul poetului scrutează cerul, doar-doar, se va ivi „câte ceva”  în bătaia puștii sale. Gheorghe Grigurcu spunea că: „scriind, explorezi un spațiu în care pătrunzi fără protecție, riscant”. Cu siguranță,  nereușita unei astfel de explorări aduce cu sine: incertitudinea, deruta, dezertarea din fața colii de scris. Dar, când “pasărea” ochită cade pe ogorul poetului, spunem că se pogoară asupra lui: inspirația. Mulți au crezut că inspirația este “așa ceva” – o zburătoare – care încearcă agerimea armei cu care e înzestrat poetul. Cred că există o strânsă legătură între cele două lumi aflate în antagonism în ființa poetului: deopotrivă, comunicativ și cititor. Combinația de cuvinte (lumea poetică) și magma sufletească a cititorului (percepția lumii transmise) – aflate în legitimitatea vaselor comunicante, ale gândirii – și care ne îndeamnă să considerăm drept har intuiția celui care scrie, constituie lutul din care omul simplu își zidește casa. Cititorul simte cum actul scrisului  și al lecturii asimilate, se încrucișează la înălțimea ochiului și imaginației sale, cu întreaga lume ce se vrea a fi percepută. În felul acesta, inspirația e unda transmisă, în subconștient, de către poet, spre a-l înlănțui pe cititor cu seismul imaginilor în care a „ARS” el, chiar în clipa de dinainte de a scrie și, în care a și scris, mai apoi, ca și aflat pe buza prăpastiei. Orice alt cuvânt scris, îl putea arunca în uitare.