luni, 30 decembrie 2013

464. La pânda cuvintelor (2)



  1. Cartea e lumea, iar lumea va sfârși într-o carte.
                                     Motto:
                     „Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în uitarea oricărei nefericiri”
                                                 (Arthur Rimbaud: Un anotimp în infern)

   Mulți dintre tinerii care mi se adresează, chiar nu știu că, imediat după debutul meu la revista Tomis”,  (asta se întâmpla prin 1972), în 1973, îl vizitasem pe poetul buzoian Ion Gheorghe, aflat la redacţia Luceafărului undeva pe calea Victoriei, după câte îmi amintesc, pe la casa M. Sadoveanu, dacă nu mă înşel, unde era prea ocupat cu problemele revistei alături de Sânziana Pop şi Ileana Mălăncioiu. Mă ţintuise cu ochii lui şerpuitori, încât nici nu am avut replică, decât multă... multă vreme după aceea. „Bănuiesc ce gândeşte ăsta din faţa mea” – îmi transmitea. Nu voisem decât să-i arăt câteva din poeziile mele. Chiar s-a oprit asupra uneia şi m-a încurajat cu vorbele pe care nu le poţi uita: „Asta da! te reprezintă. Continuă pe acest drum. Asta-i calea!”. Redau poezia de atunci. Ea face parte și din vol. de debut Cu marea în suflet”, 2005.

Doamnă trec şi eu …


Strig prin trup, tu știi bătrîne... surd şi mut cu tîmple spîne
Vai, ecoul fără milă îmi împușcă şoimii-n zbor !
Doamnă, prin elicea morii, trec, dar nu şi cel din urmă
Peste care munți de ghiaţă m-or sfida, întrebător.

Doamnă, trec şi eu pe ape, gol, cu tălpile crăpate
Cu icoana poeziei, ferită de  fum și seu
Iată, păsările negre, vin cu aripe de ceaţă,
Picurînd pe cumpeni grele, sîngele lui Dumnezeu.

Şi-mi spun, grav: Tu ochi de vidră, leagă-ţi rana din clepsidră
Timpul îşi retrage colţii încercaţi de mult nisip...
Cine rostul întrebării va ciopli ca-n piramidă,
Să dezvăluie pe cruce, adevărului un chip ?




Ce observ eu, acum, după mulți ani.

   Voi încerca, acum, să caut, „semnele” prin care îşi proba poetul Ion Gheorghe, îndelung cuvintele (de parcă şi le-ar fi extras de pe siglele monetare), precum îşi împrejmuieşte ţăranul de la munte, ogorul, cu mărăcinişuri şi smicele, de pe înălţimea căruia, uneori „îşi încălzeşte cucul penele şi gura” – cum spunea, într-un vers. Alex Ştefănescu care fusese prezent la cenaclul TOMIS-ului, unde am citit eu, în 1971, tot mai crede că poetul Ion Gheorghe ar închide-ca să vadă” ochii (cităm): „ca să vadă, ca un vizionar, ceva din trecutul ceţos al lumii satului”. Păi, chiar aşa? Citindu-l pe Ion Gheorghe, realizez tot mai mult, că poetul avea şi ochi să vadă toate cele și (mai apoi) să scrie, şi urechi să audă, cam tot ceea ce i s-a transmis de-a lungul vieţii, şi mai avea ceva în plus, de care Alex Ştefănescu nu suflă o vorbă: revelaţia copilului amestecat printre părinţii şi bunicii săi, descoperind taina „făcutului şi nefăcutului” (cum spunea Petre Ispirescu într-un basm).  Adică, descuietoarea de la cămara oprită de împăratul din vechime, pentru fiul şi moştenitorul său. „Aceştia eraţi voi, care pentru alţii fost-aţi/Sămânţă de bob: v-au îngropat şi-aţi izbândit:/Iată, pe zugrăviile din afară ale lăcaşului/Pitagora-i sfântul desculţ Iancu Arsene,/Pe umere cu aura cât roata de plug;/În cămăşoiul de cânepă încins, tatăl tuturor/A toate Sophiile dacilor înfeciorate cu zei;” (Doctrina bobului – din vol. „Sutrele ţăranului Iancu Arsene”, 2010). De unde să fi știut eu, de pe atunci, a-i dezvălui (fie și pe cruce) un chip, adevărului care era țăranul român? Abia după 2010, când aveam să-i stau, iarăși, dinaintea poetului, să-i întorc vorbele zicerii sale, aveam să-i și înțeleg, mai vechea sa profeție. E, totuși, ceva pregătit cu migală de mâna Destinului!  



3 comentarii:

  1. Toate cele bune, noul an să le adune. Să ni le ningă pe casă, să ni le pună pe masă, și cum o vrea sufletu, unu-n doi și doi în Tu: (că n-am zis un hai-ku), fiindcă rostirea armână (din zona mea), plânge-n limba ei română. LA MULȚI ANI!, din crângul buzoian, cititorilor acestui blog / de pretutindeni!: Tudor Cicu, cu urarea de LA MULȚI ANI!

    RăspundețiȘtergere