Cântecul Lui Igor
Motto:
„Ce bine e să treci prin stepă,
să te zoreşti spre casa ta... Fuge din nou prin stepa largă cneazul Igor; dar
teama nu-l zoreşte-acum, ci dorul pentru Iaroslavna”
(Al. Mitru: „Cneazul Igor”)
Când povestea despre Igor şi oastea lui s-a isprăvit... cum vestise
bătrânul ce tocmai ne rostise cu ajutorul guslei, povestea, am simţit o mare
durere ca atunci când mă întorceam, recent, din satul dobrogean unde îşi au loc
veşnic, în cimitirul satului, ai mei părinţi. Priveam la stepa dobrogeană, din
mersul automobilului şi zăream, în închipuire, imaginea lupului cel tânăr
încolţit de acei săteni, pe o parte a muntelui Chasseral (din povestirea
„Lupul” de Hermann Hesse), chinuit de sete şi de foame. Îl atrăsese mirosul de
animale, într-un grajd al satului acela de munte, numai că, un glonţ avea să-l
nimerească şi, deşi retras la adăpostul unor brazi, avea să-l dibuiască ţăranii,
şi să-l doboare cu bâtele din dotare. Atât i-a mai fost dat să vadă: o lună
uriaşă şi roşie ca sângele. Când, asupra lui s-au năpustit ţăranii cu bâtele
„el n-a mai simţit nimic”. Ca în ochii stinşi ai lupului ucis, ar dori
scriitorii Buzăului, să privească, la cel care se tot screme în gazeta lui
pişăcioasă, numită şi „buzoiană”, ca să-i aducă aminte, că-l scăpase odată,
când furase draperiile Casei de Cultură spre a le transforma în pantaloni,
pentru zi mare, dar, că asemeni lupului lui Hermann Hesse, nu mai este, acum, nimic
de făcut. Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân,
cititorule, un altfel de cânt despre oastea lui Igor. Dar „în prestigiul
metafizic al chinului” - cum spunea Cioran – aş vrea să-ţi amintesc, numai ţie, că atunci când n-ai măsură în nimic, ca în cazul celui amintit, te
măsori şi cu Dumnezeu. Adică, tot ce n-are margine, în lanseta pe care o arunci
guzganului cu care te joci de-a Orwell: iubirea, încrâncenarea, furia, nebunia
şi ura scrisului tău, sunt în acest caz de esenţă religioasă. Când ai dreptate,
prin orice cuvânt ţi-l apropii pe Dumnezeu. J.L. Borges spunea un lucru sigur:
când ceea ce scrii seamănă cu viaţa, proza ta e salvată de ceea ce nemurirea îl
preferă: adevărul durabil. E un vacarm în urmă şi, din moment în moment, mă pot
ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată
lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc în memoria neamului meu deosebit
de vrednic. Dar, supunerea şi resemnarea de care aş da dovadă, întorcând ca
Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om
sfârşit? Plâng, în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut
multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în
acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu
atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul. Încet, cu migală
şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar, mă
trage de guler bătrânul Taras Bulba, cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l,
măicuţă, pe sărmanul tău copil!” „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase în
copilărie din toate ghearele gadinelor, ce ţineau neapărat a mă doborî din
înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui
Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu
suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice,
a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în
care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme
am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian
„nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi
altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens
imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelor pe care autorii
le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri,
pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite
detalii” pe cine reprezintă omul, ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi,
controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul
tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce
slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare
asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi
ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo,
bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre, cam tot ce au
lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe vom mai vedea în drumurile astea făcute
împreună cu tine cititorule, multe vom mai afla, dar ne vor da oare şi crezare?
Povestea cu alergatul securităţii prin toată stepa Dobrogei, până la porţile
cetăţii Buzăului, rostită pe blogul unui cap de castravete împăiat, nu-i decât
ceea ce călugăriţa din „Un veac de singurătate” a lui G. Garcia Marquez, i-o
spunea donei Fernanda del Carpio de Buendia, când îi adusese progenitura de
câteva luni, învelită în scutece, într-un coş: „Nimeni nu va crede povestea
asta!”, spusese călugăriţa, văzând că dona Fernanda, încearcă a inventa o
replică de genul celor din „Decameronul” lui Boccaccio. Povestea noastră despre
Igor şi oastea lui s-a isprăvit, spune cronicarul. Când focul s-a stins şi toţi
aflaţi pe lângă Iaroslavna, au uitat de cină, luna ascunsă după nori, nu uită a
răsfrânge un boţ de lumină pe ţeava puştii cu care tocmai fusese ucis lupul lui
H. Hesse, ca şi în ochii turbaţi ai lupului nostru buzoian.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu