- Primul e genial, în rostire
Asasinul unui vis (veţi spune?) e ploaia care a venit să ne ridice în
ştreangul cuvintelor! Strâmb răspuns (veți spune!), că mortu-i trist atunci
când mai şi plouă din senin. Așa e împământenit în popor. Destulă-i vraiştea
curţii de la ţară privită de pe terasele blocurilor, ca fără nici o lumină în
zare cuvintele să se facă numaidecât, cioburi... cioburi. Un drum care n-a mai
dat roată casei, e un drum care nu va sosi niciodată la noi în prag. Cel care a
„stupit” odată, va scuipa și a doua oară. Prima dată, de!, va fi iertat, că
iertarea-i de la Iisus Christos. Numai că ei au pe acel „dumnezeu” – numit
SATANA! Când vor greși, a doua oară (de i s-ar fi atras atenția lui Petru la
cel de-al doilea cântat al cocoșilor (cum îi profețise Mântuitorul său), de cei
din jur, poate aveam o altfel de istorie creștină. Dar îi ascultăm smeriţi
sufletul trimis în paginile poemului („Motive”- de Marin Ifrim.), ca pe un pendul în care
orizontul așteptat de toți, e din ce în ce mai şters. Nu ştiu care domnişoară
(observ: a-i curge fardul pe blogul cățelandrului știrb, de tot mai încearcă o
pălărie străină prin poemul acesta. Cităm din poemul, mai sus amintit: „cel ce
moare de mai/ multe ori/devine greu de purtat/în suflet”. Mi-a plăcut întotdeauna
linia întâia cu care Marin Ifrim dă orizont deschis unei replici exacte.
Felicitările mele. Cât îi privesc pe cei, care de la fereastra lor nu văd nici
un război între generaţii, le atrag atenţia că oblomovismul din ei îi îndreaptă
spre acea stare în care un ceasornic se opreşte pentru că nu l-a mai întors
nimeni, chit că în sinea lor îşi spun că după câte au făcut ei, până şi o
piatră ar fi înviat. Asupra unui punct de vedere critic cu privire la alte teme
din GLORIA MEA , mă opresc aici, pentru că „va trebui să tac într-o zi, în faţa
unei catastrofe lirice”. Şi, l-am citat pe Nicolae Gâlmeanu, poet buzoian, care
scriind toate acestea, cu siguranță, îl avea în vedere pe ruda de pripas, unul
G.L., bătându-i și acum la ușă, cerșind 5 lei pentru țigări. Fiindcă, vorba poetului deja citat: „dintr-o singură/ respirație poezia/îngheață
câte/un rătăcit/direct în piatră”. O piatră rece, ca de mormânt.
- Ce-l de-al doilea, magnific
Ce e de
“recuperat” se va recupera de la sine. Nu eu sunt cel în măsură să ceară la
control legitimaţiile de scriitor ale celor care au urcat în sec. al XXI-lea,
pe scena literaturii române. Dar pe de alta parte (unde chiar e nevoie de
rabdare), și se dărâma temelia construcţiei prolelcultiste, clădite de M.N.
& company, în fruntea Uniunii,
ehei!, înca de prin 90, (aceeaşi: Andrei Pleșu şi Gabriel Liceanu), iar
acum, stând pe jilţurile în care-şi dospesc filozofic fundurile, discutând,
vezi doamne, intelectual despre ce credeti? Despre prostie! Din prea plina lor mulțumire de sine
în care tineri foarte talentati pleacă cu scârbă, lăsând în urma lor un mare
gol. Un astfel de critic tânăr e şi Daniel Cristea-Enache, dar masa e ocupată
de mancurţi. Intr-adevar, totul e regizat, la fel ca în footbol, o generatie
ratată, acolo, dar şi aici. Nu pot sa nu remarc, viclenia lui Horia Gârbea,
care, sta după colț cu "pana", dându-le la cap, când le e lumea mai dragă „tinerilor crai” – ce se
cred mai ceva ca-n Mateiu Caragiale, cu (i)fose de poeţi. „Corbul de atunci
încoace, stă şi tace, stă şi tace”… probabil de la ...nea Gârbea, încoace. Dar
atenţie, prietene D.C.E. ai cerut să-ţi dea (istoria literară) trei poeţi care și meritau seara aia pierdută, şi ţi-a dat unul, pe I.G. (bolborositorul, cum spui)
ceilalţi doi, simt că i-a subtilizat H.G. cu Poe şi I.B.Deleanu. Daniel Cristea-Enache
– în eseul „Poezia mare, poezia oarecare”
din „Revista 22” (comentând volumul „de-a viul” al poetului Teodor Dună) –
cum că, în afara lui Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu şi Mircea Cărtărescu, nu
are cine alerga în zilele astea după plutonul celor trei... Rămâne să-i
descifrăm şarada lui Daniel Cristea-Enache. Iată,
ce se scria negru pe alb: „Din absconsul Nichita Stănescu îmi place să cred că
am înţeles câte ceva; din bolborositorul Ion Gheorghe sau din histrionul mistic
Ion Mureşan, la fel”. Primesc provocarea. Dar... despre asta, pe altă
dată.
- Al treilea, pune punctul pe i
Când se aduce vorba despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său în
arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru
mine, dar mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui
Codin. Mă urmăresc şi în somn, rândurile autorului, la tânguirile Chirei: „Ah,
biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât
suntem de orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort
pe prispă, iar mama lui Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână „îl
privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte înainte de a cădea
pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un
om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama cât pierde literatura noastră, când,
astăzi, ne prefacem cum cei doi brăileni, nici măcar nu au existat. E trist.
Dar să ni-l reamintim (așa cum l-am văzut eu, pe Greuceanul literaturii române:
Fănuș... prima oară, la “Carul cu bere”, în 1976, pe vremea studenției: “I s-a spus lui Panait Istrati “vagabondul
genial” - și așa va rămâne prin veacuri... Panait Istrati
a fost ceea ce reprezintă esența a mii de călători cu vocație... Nu știu dacă a flămânzit mult, cred mai
degrabă că foamea-l căuta necontenit, prinzându-l uneori din urmă....” (Cartea cu prieteni, 1979). Degeaba-i spuneam
eu: “Am venit cu marea în suflet și n-aș vrea să plec, de aici, cu Bărăganul
sub pleoape”. Îi pusesem dinainte, câteva foi de hârtie cu, două/trei din
poeziile mele. Nu l-am putut convinge, atunci, pe Fănuș. Era la masă cu o tânără sălcioară, ochi
verzi, în ei să te pierzi, subțirie la mijloc, tragi cu pușca și nu ia foc:
păsărică cu noroc! Vorba lui Nichita: “Ursul acesta blând și
calm și bleg, Fănuș/ e apucat de nimeni ca de doruri...”. Păi, cum să nu te apuce, un așa dor, când în
fața hârtiei pe care scrii, și cuvintele mor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu