Trei Doamne și toți trei...
- Primul e genial, în
rostire
Am citit în revista din
decembrie, anul curent “Bucovina literară„ un interviu luat de Vasile Proca lui
Mircea Popovici. Excelent interviul postat sub titlul “invitatul revistei : Măcar
de ar lua aminte, cei care trebuie. „Eu, drept să-ţi spun,/Nimic nu simt din
el”, sunt cuvintele diavolului (Faust: Mefistofel, în noaptea valpurgică). Se
pare că ne batem „gura” scrisului, în zadar. Păi, de ce n-am spune (toţi ) aşa
ceva!... Spune M.P: „Dragă, s-a
întâmplat un fenomen foarte interesant. La școala de ofițeri de jandarmi eu
m-am dus forțat. Era o dispoziție, să ies militar până la mama dracului.
Înțelegi?... Eram foarte boem, să știi. Mă enerva disciplina militară, că
trebuia să salut pe toți tâmpiții. Că dacă era un grad mai mare, trebuia să
zic: Să trăiți! Să-i bag în mă-sa, erau proști ca noaptea, știi?„ Pe o cale bătută, cu ăştia de acum, nu se mai
poate merge. Îmi amintesc, de la Nicolae Filimon, citire (p. 69), din „Ciocoii
vechi şi noi”: „- Îţi aduci aminte, cucoane, că acum patru ani ai primit în
curtea domniei tale un copil trenţăros şi smerit?” „- Despre Dinu voieşti să
vorbeşti?” „- Tocmai despre dânsul, cucoane. P-acest copil sirac, domnia ta
l-ai îmbrăcat, l-ai hrănit, i-ai dat locuinţă, l-ai învăţat”. Parcă se referea
la... cei din zilele noastre (ce dau cu gura, ca proasta satului), cuvânt cu
cuvânt. Şi, care a fost răspunsul postelnicului Andronache, faţă de vătaful
său? Drept dovadă a credinţei sale, l-a dat afară din curtea sa. „Să n-am parte
de ochii mei!”, îi spunea postelnicul, Duducuţei. „Năluciri!”, se apără
ştrengăriţa Duducuţa, la toate defăimările iubitului ei. Dincolo de cortina
realităţii (întotdeauna există o astfele de cortină), Dinu Păturică, văzându-şi
adversarul trimis (nu la PODEA), ci, undeva mult mai departe de haznaua pe care
a gândit-o (în pustiul sufletului său), deja începuse să-şi frece mâinile a
satisfacţie. Nu bănuia, pe atunci, că are să-i vină și lui rândul. Lumea
noastră (politică ori culturală) n-a învățat, mai nimic, din literatura scrisă.
Poate n-or fi citit (mă avertizează, îngerul meu păzitor) – dar, își dau cu
părerea. Şi, ne mai miră, că toate acestea se întâmplă şi în zilele
noastre?
- Ce-l de-al doilea, magnific
Când l-am cunoscut la Râmnicu Sărat12
km de graniţa cu Bulgaria (uneori
mergeam de 1-2 Mai în pădurea de la Negru-Vodă , la nici 100
m de Bulgaria), nici măcar în
Bulgaria nu am mers, până în 2011. Prin părţile Dobrogei, satele sunt mici
„ţărişoare”, li se potrivesc vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat
în altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Pe lângă poezie, unui autor,
nu i-ar sta rău să scrie o carte de călătorii gen „Drumuri prin Europa” de
Karel Capek, sau ceva impresii, dacă n-a şi făcut-o. Citind ce spunea Fănuş,
despre Mircea Micu, am impresia că autorul amintirilor despre Mircea Micu, e
cucul ăla din copacul abia părăsit, în care și-a depus ouăle la clocit, de o cu
totul, altă pasăre: „…când Mircea Micu ajunsese să scarpine cuvintele ca un
soldat călcâiele, Zaharia Stancu l-a privit lung și i-a zis: “- Mda. Poți să te apuci
să scrii roman„. Și, a scris romanul „Singur în Mongolia„, dăruit, acolo
la Râmnicu Sărat cu mențiunea: „Lui
Tudor Cicu, pentru sensibilitatea sa!” După cele spuse de poetul Mircea Micu, nu ne rămâne decât să ne mişcăm într-un spaţiu unde imaginaţia ne este
puternic solicitată…
- Al treilea, pune punctul pe i
Uşor, uşor... ne apropiem de
sufletul poetului care ne înjură la gazeta lui „știrbu buzoianu”, care vede el și simte pe limbă, „ceva”, drag lui...
excremente acolo, ceva care „îl râcâie pe suflet”, ar spune cineva din popor.
Hai să-l scoatem dintre filele cu flori presate şi să-l transportăm într-o altă
dimensiune: veţi spune că nu sunt ferm, precum Oxana din „În noaptea de ajun” a
lui Gogol (tot îmi place mie să-mi fie bunic), cea care-i spunea fierarului
Vakula: Nu mă mărit cu tine până nu am dinainte pantofiorii ţarinei. (Aşa o fi
zis?) Oh, Doamne, câte nu se petrec şi
azi în lanul de rapiţă al literaturii! … ce fân … fân-fân … Calistrat Costin şi
popândăul lui e de vină. Dar, chiar e de vină?... Cităm doar din revista
„Plumb” nr. 81, decembrie 2013. La pag. 13, ce citim noi? “În pasionanta sa
călătorie în jurul craniului propriu, Lixandru (George Lixandru, Icarlandia
sau refleții în cerc, ed. RALUCA, 2012) excelează într-o miștocăreală
aiuritoare ce-l face haios și miezos (“ …noi toți stăm pe fundul unei iluzii pufoase“; „azi e ziua mea onomastică, e sfântul așteaptă”;
“…în palma mea sexul ei se desfrunzea cald”), ca și printr-un
soi de mizerabilism apropiindu-l de STELARU („…poetul cotește la dreapta spre nemurire, vai de poezia lui”!). ATENȚIE! Calistrat Costin a
pus unde trebuie, semnul mirării. Adică, după închiderea ghilimelelor la versul
poetului. Oare întâmplător?
*în fiecare vineri (urmăriți acest titlu, în postarea mea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu