Tudor
Cicu: parodiind contemporanii...
Passionaria
Stoicescu: Vinovată
(originalul)
Mângâi şifonierul ca
pisica
atunci când n-are
cine-o alinta
şi-n casa părăsită e
doar ea
înăbuşinduşi frica;
şi-aud cum mă
bleastămă pădurea
altădată ascunzând
păsăret şi jivine,
acum doar blănuri
moarte
şi ţoale aiurea...
Mângâi oglinda –
şi simt cum mă
junghie laqcul,
peştii lui de
odinioară, nisipul...
Încremenite ape dau
să mă-nece
şi nu află pe nimeni,
nici măcar sufletul
care-mi ascundea
odată chipul...
Ating hârtia,
adică o frunză, un
ram,
pentru că scriu,
pentru că altă
salvare n-am
decât să aşez
cuvintele-n albul sicriu
şi să le-nmormântez
cu-ncetişorul...
Dar ţipătul ei se
aude clar:
- Du-te dracului!
Dacă m-ai trădat cu
calculatorul,
De ce te-ntorci la mine
iar?
Vinovată
(parodie după poezia cu acelaşi nume din vol
„Şarpele cu aripi”- de Passionaria Stoicescu)
Mângâi şifonierul şi el mă alintă pe mine,
Invitându-mă să-i pipăi umerașele.
Ce mândră eram! – îmi imaginez.
Veneam de la şcoală
sărind într-un picior şi cântând:
„-Stăncuţa... Stăncuţa... Cine i-a văzut
pisicii...”
Ceva care rima cu uța-uța... părăluța...
„-Vai de mine?! Închisă în balcon e doar ea”.
Draga de ea, pisica mea!
Şi dau fuguţa.
Se plânge şi scheaună de foame, sărmana.
E plină de scaieţi şi bureţi de pădure
Mozolită de tot felul de jivine...
O-ntreb: „-Ce-i cu tine prostuţo?” Dar tace
mormânt
Toarce-n palma mea, pisicindu-se...
Miorlau... miorlauu!
„-Şi pentru asta să te dai tu
cu curul de pământ?”
Mângâi oglinda
şi-mi admir nurii
Simt cum mă-njunghie lacul oglinzii,
unde-aruncam, cândva, stoarsă de munca la
editură
peştii de odinioară, matracucele de la Litera.
„-Iar ai deschis gura (îmi spune oglinda)...
Fără rost!”
Păi, se putea să lipsească şi Martie a noastră
din post?”
Mă strâmb la ea.
Sar şi „jartelele” de la budigăi:
„-Acuma na, stai cu gura închisă şi pe banii
tăi!”
Ating hârtia
„-Da (zic): Limba română avea ochi albaştri!”
Eram, doar, regina balului, în poezie...
Mă uit în jur, prin dulap, la calculatorul la
care,
rar, dar mai scriu.
Hârtia e goală, vântul a spulberat
cuvintele...
Şi-i pretutindeni pustiu.
Nu-mi rămâne decât să aşez cuvintele
în albul sicriu. „Halei hap! – de la cap”.
Şi iar... şi iar...
„Nu mai sunt, iată, Doamna de Muştar!”
Dar ţipătul celei din oglindă se aude
răspicat:
„-Lasă-ne madam! Şi dă-i pisicii ăleia una în
bot.
Vrea crenvurşti, partea taurului, ori a leului,
na!
Să plece dracului,
cu taur-cu leu-cu crenvurşti,
(măcar până îţi scrii poezia)
Măcar atâta răbdare, bre...
Adică o frunză, un ram
cu hârtie cu tot!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu