Cad iernile peste tine, Nichita!
(ar
fi avut, acum, 81 de ani)
Când Labiş trecea prin poezie – cu al său „Cozma Răcoare” răstignit la şa –
„într-un ameţitor, sonor balans” al cântecelor grele, în locul lui a apărut, de
la Ploieşti (născut la 31 martie), blondul Nichita, el însuşi voievod al
poeziei: „ni se face toamnă/ bătând înspre iarnă”, gata să ne ordone simplu şi
concret: „Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet” – pentru că el ştia, mai
dinainte, că „poetul e ca şi soldatul/ nu are viaţă personală”. Cum niciodată
lacrima lui n-a fost a lui, „el a şters lucrurile de lacrimi” şi poezia de
cuvintele ei, dar aveam să aflăm asta abia după dispariţia poetului (13
februarie 1983). SE SPUNE CĂ O GHICITOARE I-AR FI SPUS: moartea îți va fi după
o zi mare ca o naștere pe invers. 31 Martie – 13 februarie. De apăsarea acestui
gând – „cu mult mai mare” – Fănuş Neagu fusese călit, în puşcăria literei, să-i
facă faţă poetului, dinaintea stelei care-i ceruse pe amândoi. Fănuş înţelesese
că astrele sunt geloase pe aura poetului, nu şi-l mai doreau să umble liber
prin lume, printre atâţia plopi singuratici şi fără de soţ, încercând să ni-l
descrie la flacăra feştilelor aprinse în nopţile de iarnă: „deasupra de zarzări,
de ţigle, de coşuri/ se înnorează cu păsări”...şi „o tonă de zăpadă peste noi
se răstoarnă”. Atât a mai apucat să rostească dragul meu Nichita. La masa de
scris, unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva,
a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Kafka ne atrăsese
atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu
acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. El ne
şi atrăgea atenţia tuturor, că „visele nu pot fi interzise”. Apoi, de la
Nichita, am învăţat că limbajul poemului este de fapt o privire atât de simplă
asupra lumii; că totul devine, prin rostire, şi neînţeles dar şi văzut: ca ceva
care „se trage–napoia ochilor/ şi nu se mai vede”. (A unsprezecea elegie). Chiar mi se pare o fericită potrivire, între
cuvântul rostit şi pulsaţia interioară a gândului nerostit, pe care numai
suprarealismul a ştiut să-l exploateze. Intuiţia sa poetică – în acest caz –
poate fi o artă, un joc, o ştiinţă, o determinare logică? Iată un pol atât de
îndepărtat, de ceea ce înseamnă, cu adevărat, poezia. Aventura cunoaşterii şi
inspiraţia limbajului – care transformă acest „corp” (trup) al cuvintelor în
imagine – pare a fi (după Bernard Noël) determinant în filozofia scrierii şi
înţelegerii ecuaţiei poetice. Dacă ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului
cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii
îndeletnicirilor poetului, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanţă
nemaipomenită. Că doar, el ştia bine, ce-i vitejia şi înainte de a se ajunge la
disperare şi nebunie! Cu siguranţă, propriile lui vise, înregimentate în
bătălii, erau dinainte duse cu iscusinţă şi exersate în faţa paginii albe a
hârtiei ori dinaintea înfruntării cu marile sale încercări. Aşadar: „dacă te
trezeşti,/ iată până unde se poate ajunge:/ Deodată ochiul devine gol pe
dinlăuntru/ ca un tunel, privirea,/se face una cu tine./ Iată până unde se
poate ajunge/ privirea, dacă se trezeşte”. (A
treia elegie). Mă opresc aici, fiindcă „şuieră o qvadrigă pe câmpia/
secundelor mele” ...şi „unul e cu ochii în frunze, altul/ cu ochii în
lacrămi... unul strânge frâiele cu mâna dreaptă,/ altul tristeţea în braţe”,
iar din toate astea mă şi opreşte albastrul de Voroneţ din privirea sa: „fără
mine nu se poate, dovadă că sunt”. Nichita a venit după Labiş, într-un moment
când totul părea a fi spus în poezie, dar, a lăsat admiraţiei loc, după acel „Eşti atât de frumoasă, iarna!”. Fiindcă
iarna a venit şi după Coşbuc, şi după Macedonski, Eminescu, Labiş şi Nichita...
doar să ne înveţe sensul şi limbajul iubirii.
Din: Liviu Ioan Stoiciu – poezia și subteranele ei (dialog
82)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu