De veghe în lanul de secară - de J.D. Salinger
Motto:
„Se întâmplă cumva să ştiţi unde se duc
raţele când îngheaţă tot lacul la suprafaţă?”
JD Salinger
Uneori ni
se face dor de cărţile care ne-au marcat existenţa şi revenim la ele. Bucuria
regăsirii lor, a eroilor îndrăgiţi trebuie împărtăşită şi celorlalţi. Am fost
martor la atâtea discuţii prin care, câte unul dintre noi, ridica pe deasupra
celorlalţi o întrebare ce se lăsa iniţial fără replică: Aţi citit cutare
carte?! Şi după ce, tot el se mira de unul singur, îl auzeai: „Pfuu, nici nu
ştiţi ce aţi ratat!”. După ce am recitit „De
veghe în lanul de secară” a lui JD Selinger, m-am întrebat: oare cu ce mă
atrăsese cartea asta? Să fie aceasta, doar prin umorul ei şi stilul ironic al
scrierii, ori pentru că transmitea generaţiei din care făcusem şi eu parte
cândva (adolescenţilor aflaţi în căutarea unei personalităţi proprii), unele
învăţăminte de care acel cineva, la vârsta respectivă, ar fi trebuit să ţină
seama şi să nu cadă în repetatele capcane ale eroului nostru? Iată de ce
simţim, uneori, nevoia să transmitem răspunsul lectorului şi cititorului
nostru. Fiindcă, odată ştim cu
certitudine că umorul este o armă puternică, dar riscantă şi se spune despre
autorul neîndemânatic, că se poate răni singur. Parafrazându-l pe Nietzsche, am
putea spune că cea mai bună armă împotriva unui autor cu umor franc, este tot
un autor cu umor. Cum nu avem de unde lua acest autor pe post de lector, credem
că atunci când un scriitor ne poartă printr-un
labirint de confesiuni, cu zâmbetul şi ironia drept armă la toate relele din
lume ce i se pot întâmpla, utilizând tehnica monologării continue cu sine,
spunem că avem de-a face cu un roman autobiografic plin de învăţăminte şi de
idei. Şi, a doua oară, fiindcă nu e la îndemâna oricui să ne ofere „un
certificat de absolvire a şcolii vieţii”, dar suntem de acord cu faptul că „o
întreagă reţea de conducte” (ca
nişte circuite ale creierului) leagă aceste introspecţii de du-te/vino,
frecvent întrebuinţate în narare, ca pretexte pentru o anumită dramatizare a unei
scrieri cu amprentă ironică. În fapt, o substituire, cât o fereastră deschisă
spre cititor, pentru a susţine acţiunea, prin naraţiune abilă. Autorul
se situează de partea scriitorilor ce au dovedit, în cărţile lor, o preocupare
centrală pentru pasiunile şi încercările omului. În fond, acţiunea romanului în
cauză e simplă: personajul principal este adolescentul de 17 ani, pe nume Holden
Caulfield ce provine dintr-o familie înstărită, cu doi fraţi şi o soră: unul
mai mare D.B., scriitor la Hollywood , unul mai mic,
Allie, care a murit de leucemie şi Phoebe cea mică din clasa IV-a. Cu patru
zile înainte de a fi exmatriculat din şcoala Pencey, deoarece era corigent la
patru materii din cinci, face o vizită de adio profesorului Spencer, de
istorie, iar după o discuţie moralizatoare, îşi face bagajul, nu înainte de a
avea două altercaţii cu cei doi colegi de cămin (Ackley şi Stradlater – în faţa
primului se dă mare, de la cel de-al doilea o încasează zdravăn), pleacă la New Yorkla Holywood. Puteţi
Acum,
mă puteţi întreba. Ei, bine, şi de ce trebuie să-l citim în continuare? Păi,
iată de ce! 1.) Ni se spune că viaţa chiar e un joc pe care trebuie să îl jucăm
conform regulilor. Întrebat de profesorul Spencer: „Nu te preocupă deloc
viitorul tău, băiete?” H. Caulfield răspunde: „Dar nu prea mult, aş zice. Nu
prea mult”. Replica lui Spencer e nimicitoare: „O să te preocupe, mi-a zis
bătrânu. O să te preocupe, băiete. Când o să fie prea târziu”. 2.) Îndemnul de
a citi cărţi. În fiecare descoperi o altă lume decât a ta. Mărturiseşte Holden:
„Citesc şi o groază de cărţi… dar nu mă dau chiar pe spate. Ce mă dă pe spate e
o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul
să-ţi fie prieten la cataramă şi să-l suni ori de câte ori ai chef să stai de
vorbă cu el”. 3.) Nu tot ce se întâmplă în hotelurile de lux ori baruri e şi
ok! Prin barul Wicker al hotelului Seton din New York se perindă şi o lume
nocivă pentru un tânăr ca H. Caulfield: „Dacă stăteai acolo suficient de mult
şi îi auzeai pe toţi închipuiţii aplaudând, ajungeai să urăşti toţi oamenii de
pe lume, jur. Şi barmanul era un păduche. Snob cât cuprinde”. 4.) Trage un
semnal de alarmă cu privire la instituţia numită şcoală. Nu toate şcolile din
lumea asta îţi formează personalitatea. Despre Pencey: „A fost una dintre cele
mai rele şcoli prin care am trecut. Plină de închipuiţi. Şi de oameni răi. N-ai
văzut atâtea răutăţi la un loc în viaţa ta”. 5.) Pentru maturizarea ta, trebuie
să mergi înainte, mereu înainte. Nici o clipă nu trebuie pierdută. Profesorul
Antolini, la care apelează pentru o noapte de găzduire îi dă un sfat, general
valabil pretutindeni: „Cred că zilele astea o să trebuiască să afli în ce
direcţie vrei să mergi. Şi apoi e musai să-ţi urmezi drumul. Dar fără
întârziere. Nu-ţi poţi permite să pierzi nici un minut”.6.) Cum să-ţi descoperi
măsura minţii, a judecării tuturor lucrurilor din jurul tău… etc.
Cititorul se poate întreba firesc: toate astea n-au nimic cu titlul romanului.
Şi totuşi! Înainte de întâlnirea cu Sally i se întâmplă să audă, cântecul unui
puşti de şase ani: „Dacă cineva prinde pe cineva venind prin secară”… versuri
care-l urmăresc până în noaptea când se furişează în locuinţa din New York şi
are o discuţie cu surioara Phoebe cărei îi mărturiseşte acest gând. Faptul că
Phoebe, copila din clasa IV-a îl corectează pe loc: „E < Dacă cineva se
întâlneşte cu cineva venind prin secară>! mi-a spus Phoebe. E o poezie. De Robert
Burns, să ştii” – îl pune în gardă cu privire la tot ceea ce credea, până
atunci despre el, în comparaţie cu cei din jur. De aceea concluzionează: „Aş
sta de veghe în lanul de secară şi-atât. Ştiu că-i o nebunie, dar e singurul
lucru pe care mi-ar plăcea cu adevărat să-l fac”. De aici încolo, înţelegem că
viaţa, principiile, credinţa lui Holden Caulfield va trece pe o altă orbită.
Merită să citiţi şi să recitiţi cartea lui JD Selinger.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu