497. O antologie cu 12 poeți: (Călătorie în regatul cuvintelor)

O călătorie în regatul cuvintelor

                      Motto:

                  „Şi tot de lumea asta, ţi-am rostuit cuvinte

                    Nu îndoieli, iluzii, copile, ţi-am turnat!

                    Ca să exişti, în toate, ţi-am rânduit veşminte

                    La balul Poeziei, să intri împăcat”

          (Tudor Cicu: Ca să exişti – din Antologia Călătorie în regatul cuvintelor)

   Când poeţii îşi deschid inimile prin poezia lor într-o Antologie cum este şi „Călătorie în regatul cuvintelor” apărută la Ed. Dandes Press, 2014, cititorului trebuie să i se inducă sentimentul că se află dinaintea unui festin literar, ca cel de la „Marea Gală a Poeziei Române”, cum a numit-o Nicolae Manolescu pe cea ţinută la Teatrul Odeon, în 2013 şi televizată la TVR Cultural.  Lecturând această Antologie de poezie, am impresia (după o sugestie venită de la o frază a lui Florin Mugur) că cineva le trece pe dinainte o oglindă mare, spre a le verifica dacă respiraţia şi cuvintele lor au aburi. Grupajul celor 10 poeme, al celor 12 poeţi cuprinşi în această Antologie, dau expresia de dans al tuturor sentimentelor, încercând să ne scoată din lumea sentimentelor exterioare. Vă invit să faceţi alături de mine, o călătorie prin universul fiecăruia:

1.   Alina Arbajter, Nürnberg, Germania: ne învârte în dansul unui „zbor frânt”cu un ciclu de poeme „deschizând noi orizonturi iubirii/între două anotimpuri”. Poeta trăieşte la graniţa dintre incertitudini, întrebări şi nostalgii ale tinereţii despre ceea ce reprezintă Fiinţa în Univers, şi pentru care visele se strâng nelămurite în cufărul ei cu amintiri.

2.  Maria Ciobotaru, Braşov: Autoare de poezie senină cu versuri ce curg firesc ca de sub mâinile celei aflate dinaintea unui război ţărănesc ce ţese o pânză cu motive populare. Astfel, iarna are „zăpezi albastre” şi, în aer pluteşte „povestea primei ninsori”. Alergând „prin roua de cuvinte”, cred că, deocamdată, nu se găsesc prea multe răspunsuri. Dar, noi ştim că poezia e şi ea o cale spre Adevărul interogat de poet, dacă nu singura (cum spunea şi Petofi) şi pe care o poţi folosi într-o situaţie fără ieşire.

3. Nina Vizireanu, Constanţa: numele poetei îmi aduce aminte de cartea în care Şeherezada îşi învingea moartea. Născută într-o toamnă blândă/cu miros de gutui”, această autoare de la malul mării, se agaţă de primăvara şi toamna sentimentelor ca într-un tablou şi crede că îşi simte „sufletul” – ca o mare agitată – şi asta îi dă speranţa că „în clepsidra vieţii” poate aşeza pe o „paletă de culori”: pescăruşii, păsările, fluturii, valul mării, soarele… în versuri calde. După lectura poemelor sincere, cum să nu, ai în minte pânza lui Tonitza, cu mama spălând rufe în albie... etc.

4. Eugen Dulbaba, Drobeta Turnu-Severin: Poetul scrie cu gândul că Lumea nu trebuie să piardă „o poveste adevărată” convins că „nu vrem ca-n urmă să lăsăm doar fum”. Parcă am fi în avion deasupra norilor şi cineva ne ordonă: gata, săriţi! Poetul e şi trist dar şi atins de trădările unui joc „inutil” al vieţii. Optimismul îi încarcă bateriile abia când descoperă că doar „căutarea e sensul” său. 

5. Silvia Gurău, Bucureşti: Elegantă şi manierată în a versifica, pe Silvia Gurău o descoperi stihuind „pentru speranţa zilei ce-o să vină” fiindcă doar „iubind, lumea-ai mai frumoasă”. Cum e sufletul „peste pustiul lăsat după noi?” Ori, lumea asta privită printre cuvinte? Ehei, e tare grea! Poemul nu e o emoţie scrisă ci una stenografiată de puţinii senzori care i-au mai rămas. Dar versificaţia ei curată îi este „furată” din reminiscenţe ale unor autori clasici.

6. Tudor Cicu, Buzău: prin motto-ul folosit, vă invită la balul Poeziei. Întrebat de un amic dacă mi-a plăcut Antologia în care sunt şi eu cuprins, i-am replicat cu ceea ce spunea Cehov, cândva. Ne reamintim cam ce-i spunea Cehov unei admiratoare care-l întrebase: cum sunt poeţii? Auzise şi ea că Cehov e poet şi era tare curioasă să ştie cum sunt poeţii ăştia. Iar Cehov, s-a bâlbâit un pic, surprins de ideea cum că ar fi poet şi nu ştie, şi i-a răspuns cam aşa: „dragă cucoană, toţi poeţii pe care am avut onoarea să-i cunosc, sunt nişte inşi cam zgârciţi”.

 7. Mihaela Talpău, Bucureşti: Vrea să vină vara pentru a-i străluci în soare sufletul ei de cristal. Un poet poate atrage atenţia cititorului şi cu un cântec de disperare. Poeta, care crede că poezia e „aripa care-ţi poate atinge genele”, se departajează de plutonul celor care alcătuiesc Antologia de faţă, căci se desprinde printr-o versificaţie curată, un ritm curgător şi ne dă o frescă poetică mai diversificată. Redăm o strofă din „Vreau să vină vara”: Şi toate sunt în mine, dospite şi eterne/Nu se ascund în geruri scrâşnite şi cam terne/Iar marea îmi şopteşte atâta mângâiere/Că vara mă îmbracă în lungile-i mistere”. Pentru Mihaela Talpău, poezia devine „o partitură-ntreagă de lumi ce le visez”. Nu-i lipseşte, aşadar, exerciţiul versificării.

8. Evelina Metz, Timişoara: E una dintre poetele din Antologie asupra căreia cititorul va zăbovi mai aparte pentru că se vrea „cioplitor în suflete” şi ar vrea să evadeze din clepsidra timpului ce „ţine închise visele mele în ţara nisipurilor”. Într-un poem numit „Târzie noiembrie”, tonul este elegiac, epicul tabloului zugrăvit ne duce cu gândul la cântecele ce răsunau, cândva, sub balconul îndrăgostiţilor, ca serenade acompaniate de glasul chitarelor „pentru a (ne) deschide sufletul” cuiva. Cităm: „Şi picuri cu-mprumutu-mi ofereai/din taina magică a zării./Cuvinte ne-nţelese, de-nţeles/crezând că te cunosc atât de bine/mă îmbătai cu tonuri şi cu-n vers/din cântece ştiute doar de tine”.

9. Leonid Iacob, Bacău: Versifică popular chiar atunci când închină o odă lui Eminescu, voievodul poeziei. Are şi ironia parodiştilor: „Şi te văd, doamnă distinsă/Că eşti în… sprâncean-atinsă”. Totuşi, recunoaştem, în chiar această universalitate, cu reflexul tipic adolescentin de abordare a întregii lumi, ca şi cum, mâine-poimâine, poetul ar pleca în spaţii galactice, luând şi pământul cu el, vedem cum „prin ramurile mele/şi ale tale/se zbenguie păsările iubirii”. Un versificator nostim.

10. Mariana Ciurezu, Piteşti: E o nostalgică a toamnei din poezie. Pentru Mariana Ciurezu „s-a stins povestea de iubire”, dar „liniştea parcă poartă printre umbre/şoaptele toamnei ascunse de timp” Pe ici şi acolo, câteva „stele rătăcite pe cer/îmbracă iar zarea-n mister…” Stelele sunt ca nişte luminiţe ale unor chibrituri care atâta poate să lumineze „în liniştea nopţii adormite”. Aţi văzut, ale lui Andersen, din „fetiţa cu chibrituri”, luminau până şi gâşte fripte... 

11. George Pena, Drăgăneşti-Vlaşca: Caută inimile semenilor noştri printr-un poem vizionar. Autor profund, vede cum „de la un timp/poezia moare/mai repede ca niciodată”. Într-un poem numit „Şaradă”, ca orice teleormănean, aleargă pe urmele lui Zaharia Stancu: „A trebuit soarele să răsară,/de multe ori a trebuit să apună;/să fie înecate nopţile/de neguri şi de lună”. Alteori, ca în poemul „Dor cufundat”, merge pe urmele eminescului din „fiind băiat păduri cutreieram” cu nostalgii din „ce te legeni”, dar nu găseşte decât „castanii de sub cer”.

12. Maria Oprea, Piatra Neamţ: Autoarea unor crochiuri fragmentate crede că „în anotimpul meu/nu există iarnă/ci dorul cocorilor plecaţi de prea multă toamnă”. Alteori „iarba tace/în clipa morţii mele”. Dar, moartea asta, chiar dacă nechează (vorba poetului Robert Şerban), nu e cal şi gata!

    Multe vise în galeria poeţilor noştri! Prizonieri ai cuvântului "rostit" în scris, fiecare a intrat în Cetatea Cuvintelor în felul său. Poate mâine, jumătate pe sub vis, jumătate pe deasupra, cu sacii doldora de noi poeme, cu toții, CRED, își vor găsi un ELDORADO al lor. Iar dacă v-a plăcut călătoria, mai poftiţi şi data viitoare.

                                                            Tudor Cicu