Sub un fascinant pavilion postmodernist
Abordându-l pe Tudor
Cicu în oricare dintre manifestările sale literare ce converg spre ipostaza de
scriitor total, domnia sa fiind deopotrivă, după cum se ştie, poet, prozator,
eseist şi critic literar, nu poţi să nu parafrazezi cunoscuta zicală generată
de legenda lăcomiei Regelui Midas şi anume: „Pe ce pun mâna, se face aur” şi să
nu concluzi că orice gând al cunoscutului literat dobrogeano-buzoian se
transformă în literatură de îndată ce i-a trecut prin cap. Această impresie e
întărită şi de savurarea volumului său compozit, cel de al 11-lea dintre cele
ce-i poartă semnătura, Balaurul mărilor
(sau) povestiri de acasă (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2013, 176 de
pagini).
Tudor Cicu, prezenţă hiperactivă la
întrunirile de profil, trăieşte, cu o rară intensitate şi cu o voluptate pe
măsură, tot ceea ce ţine de lumea mirifică a cărţilor. Ascultându-l şi mai ales
parcurgându-i cu încântare paginile spumoase ca şampania de bună calitate, te
convingi că pentru febrilizatul lor autor frontierele dintre realitatea
cotidiană şi imensul text al lumii s-au şters definitiv, în cazul în care au
existat vreodată. Mai mult decât elocventă în acest sens e povestirea titulară
în care naratorul, copil pe atunci, şi bunicul său sunt contemporani cu
personaje literare celebre din romanul Moby
Dick al lui H. Melville, ca şi din alte poveşti marinăreşti fascinante la
vremea copilăriei, precum căpitanul Barbă Roşie, secundul Starbuck, căpitanul Ahab
şi multe altele. Revărsarea donquijotescă a fascinantei lumi a cărţilor de
aventuri peste realitatea altminteri derizorie constituie toată sarea şi tot
piperul seducătoarei naraţiuni serializate în mai multe capitole. La fel de
liber şi de dezinvolt, precum realul cu livrescul, comunică trecutul cu
prezentul său autobiografic. Povestirile, schiţele, notele de călătorie,
pamfletele, însemnările diaristice, parodiile, confesiunile, reportajele,
scrisorile, tabletele, anecdotele sevoase şi nostime, cronicile literare şi
celelalte specii abordative ce se hibridează şi se potenţează reciproc
constituie un fermecător şi alert spectacol intertextual de zile mari.
Literatura, cu preponderenţă cea rusească, e mereu raportată la întâmplările
reale pe care le relatează naratorul, fie ca punct de plecare, fie ca punct de
sosire, fie tangenţial în timpul depănării firului narativ. Astfel, figura unui
camarad de armată, Filat lipoveanul din
povestirea omonimă, e asociat cu Paşka din schiţa Fugarul de Cehov. Amintirile, deloc puţine, ale autorului, sunt
declanşate şi potenţate de operele literare citite şi în care el se regăseşte
precum în poemele din La lilieci ale
lui Marin Sorescu.
Scriitorul e conştient de menirea sa
şi exercită această artă ca pe un obstacol în calea uitării. Încă de copil a
devenit conştient că politicienii şi miniştrii sunt înghiţiţi de valurile
vremurilor, ca şi cum n-ar fi existat niciodată: „După ce a trecut ziua aceea,
tot mai puţin s-a auzit, apoi, de Petru
Groza. Aşa va fi şi cu limbricii neamului acesta. Vom uita că au existat. De
aceea, timpul, cât îl mai avem, ne dă ghes să scriem. Măcar cât un micuţ,
acolo, Shakespeare român, ca semn că şi nebunii noştri sunt „geniali” când sunt
storşi şi transformaţi în literatură” (Când
abia desluşeam lumea). Plăcuta povară a scrisului e percepută ca o datorie
ancestrală şi e mândru că destinul l-a ales de a duce mai departe harul de
povestitor al bunicului, unul dintre cele mai îndrăgite şi mai emblematice
personaje nu doar ale cărţii de faţă ci şi ale altora scrise anterior. De
altfel, povestirea cu care a debutat în revista „Tomis” a fost una despre acest
inepuizabil tâlcuitor care i-a fermecat copilăria cu relatările sale mereu
revăzute şi adăugite: „...eu eram,
acum, cel numit de ursitoare să ducă traista cu basme a bunicului prin lume!” (Când am fugit de-acasă).
Pamfletele sale vizează lumea politică
actuală cu toate năravurile şi excesele ei. Nu se dau nume reale, ci se inventează
altele, dar sonorităţile onomastice sunt destul de străvezii (Pontilici, Basareus,
blonda de la palat, ţapul chior etc.), ca şi referirile la trăsăturile fizice
şi morale ale personajelor raportate preponderent parodic la un fond
arhicunoscut din şi în mentalul colectiv. În schiţa onirică Basmul aşa începe şi tot aşa se sfârşeşte,
un scriitoraş scrie sau vrea să scrie o carte Suspendatul şi e în căutarea unui sponsor. Tot de la cărţi şi
legende se pleacă spre a face loc realităţii în Visul avut în copilărie cu albinele. În Duba, duba!, de pildă, e amintit spectrul comunismului ce bântuie
încă spiritul nostalgizant al românilor spre a-i putea stăpâni şi manipula mai
uşor. Ideea ordonatoare a pamfletului e că frica îi prosteşte pe indivizi, le
paralizează voinţa şi obişnuinţa de a gândi raţional şi de a discerne cu
luciditate adevărul de minciuna care a devenit, atât înainte cât şi după
aşa-zisa Revoluţie, politică de stat. Fantoma împuşcatului de la Târgovişte e încă prezentă în închipuirea mulţimilor dezorientate care-l evocă şi-l
regretă la tot pasul. Prozatorul nu e un polemist, cel puţin nu în sensul
practicat la noi, aşa cum o şi afirmă, de altfel, în Bre-ban am fost, bre-ban sunt încă, pamflet civilitar în care se
ridică şi se dezbate problema scriitorilor cu dosare la CNSAS. Revelaţiile nefaste despre autori care au colaborat cu fosta Securitate şi au făcut
poliţie politică pot duce, în optica lectorilor care i-au venerat cândva, la
adevărate, dramatice şi ireparabile prăbuşiri de mituri. În Zăporul de la curte este ilustrată
credinţa populară cu rol catarctic justiţiar că praful se alege din tot ceea ce
a fost obţinut prin furt sau prin haram. Mânia divină şterge aici de pe faţa
pământului curţile boierilor hrăpăreţi precum pe cea a lui Costea Chiorul, un
bulgar ajuns în Dobrogea să se procopsească prin jecmănirea nemiloasă a bieţilor
opincari ce trudeau pe moşia lui căreia nici stăpânul nu-i mai cunoştea
marginile. Despre şmecheria românului care şi-a pierdut orice frică de Dumnezeu
se vorbeşte în basmele parodice precum Palatul;
în Capra, lupul şi cei trei iezi
cucuieţi sunt luate în tărbacă satirico-umoristică beizadelele actualilor
politicieni şi vipuri miliardare care se consideră mai presus de orice lege.
Iezii, care se pricep la intrigi ingenioase, au replici şi gesturi de fii
de neonomenclaturişti inşi de baroni
mafioţi, iar capra îl ameninţă pe lup cu expulzarea de pe domeniul vieţuitoarelor
domestice. Lupul e un naiv şi un păgubos cultivator de pepeni şi tot timpul e
sabotat de odraslele irezistibilei văduve caprine. Povestirile avându-i ca protagonişti au
savoarea şi inventivitatea din romanul neterminat al lui George Topârceanu, Minunile Sfântului Sisoe. Nu lipsesc
nici ingredientele cu substrat deocheat-insinuant precum în povestirile lui Ion
Creangă. Radiografia social-politică a tranziţiei e făcută fără menajamente şi
ipocrizii. Un personaj din Diavolii pe
Pământ se întreabă: „Ce sperăm de la 2013? (...). Să se facă dreptate
poporului şi să se înceapă cu Iliescu, că de-acolo a început tot răul. Ăla e
marele vinovat de ce ni se întâmplă acum” (p.160). Cei care s-au revoltat în
iarna lui 1989 au fost înşelaţi în aşteptările lor, iar dacă s-a schimbat ceva
a fost tot mai spre rău şi mai spre absurd. Acelaşi personaj, întrupând opinia
publică, perorează: „Nu vezi, naşule, că tot cine fură azi o găină face
puşcărie, iar cine fură o uzină, e băgat în guvern să ne conducă?... (idem). În Se înserează cu gânduri-păsări (poveste de război) se face o
strigătoare paralelă între pensia mizerabilă a unui veteran de pe frontul de est
şi indemnizaţiile nesimţite şi pe viaţă ale „revoluţionarilor” din inutilul
dacă nu chiar blestematul decembrie ’89. Ca să sublinieze această frapantă
nedreptate socială, prozatorul, meşter neîntrecut în a înrăma povestiri în
povestiri, relatează un episod din mascarada la care a fost martor în timpul
evenimentelor din iarna în care s-au schimbat între ele eşaloanele I şi II ale
partidului unic de guvernământ. Lucrătorii fabricii în care lucra naratorul
trag rafale de foc şi iau cu asalt crângul din vecinătate unde se postaseră,
chipurile, teroriştii. A doua zi, precum în trilogia Tartarin al lui A.Daudet, se constată că bravii reprezentanţi ai
clasei muncitoare se luptaseră cu un măgar rătăcit şi încurcat în nişte liane.
Mulţi asemenea ipochimeni au fost ridicaţi, la apelul de seară, la rang de
generali, fără să fi tras măcar o dată în viaţa lor cu vreo armă.
Numeroase sunt în acest volum şi
secvenţele bildungsromaneşti. Pe lângă poveştile şi pildele bunicului un rol
covârşitor l-au jucat în devenirea scriitorului cărţile. Micul şcolar care a
venit pe lume în cătunul dobrogean Tătaru a devorat literalmente cele 200-300
de cărţi ale bibliotecii publice din localitatea româno-tătărească. Neostoita sete
de lectură l-a purtat, apoi, spre biblioteca din comuna Comana unde ajunge,
preţ de şase kilometri, călare pe un măgar. Cele două cărţi împrumutate, deşi
el solicitase şapte, sunt citite pe drum, în şanţul în care-şi slobozise asinul
la păscut, aşa că face calea întoarsă, se lasă interogat de domnişoara cerberiţă
asupra conţinutului cărţilor şi care-i împrumută, comiţând o abatere de la regulamentul
de ordine interioară, restul de cinci cărţi (Povestea unui copil
îndrăgostit de lumea cărţilor). De-a dreptul picarescă e relatarea plecării
elevului, după absolvirea claselor gimnaziale din satul natal, la studii
liceale, cu profil energetic, în oraşul Constanţa. Plecarea s-a făcut fără
voinţa părinţilor care n-aveau bani să-l întreţină. Tatăl nu s-a bucurat în
niciun fel de reuşita fiului, de acum bursier, iar acesta face penitenţă stând
căţărat două zile şi două nopţi în nucul unui vecin. Nici faptul că viitorul inginer scria poezii
pe sub bancă în ora de matematică n-a fost un prilej de bucurie pentru dascălii
săi, ceea ce nu-l descurajează ci, dimpotrivă, îl ambiţionează să persevereze
şi debutul literar, în prestigioasa revistă „Tomis” se va produce sub pseudonim.
Emoţionantă e revenirea, după 30 de
ani, a scriitorului în satul natal. Fiul risipitor
donează şcolii la ziua căreia a fost invitat, pe 5 aprilie 2013, mai multe
exemplare din cele zece cărţi pe care le-a editat în intervalul în care s-a
stabilit pe meleaguri buzoiene. E primit cu fast şi bucurie, dar scriitorului
îi e greu să-şi recunoască şi să-şi revadă casa pe care ai săi o vânduseră prin
1985 şi se mutaseră la
Mereni şi de acolo, mai departe
şi definitiv, sub colţul ierbii aspre a stepei dobrogene, cartea de faţă
cuprinzând, astfel, mişcătoare pagini şi profunde secvenţe de recviem şi de
meditaţie pe tema lui ubi sunt sau fugit irreparabile tempus. (Acesta e satul meu? Dar ce-aţi făcut cu
satul copilăriei?, Trecură ani, ca nouri lungi..., Cântecul de demult). De
menţionat, şi Tudor Cicu o face cu pioşenie, că în satul Tătaru s-a născut şi
poetul tătar Negip Hagi Fazâl (1906-1948), ucis de Securitate şi care îşi
doarme somnul de veci în cimitirul turcesc de la marginea localităţii..
Tudor Cicu s-a cantonat într-o
perpetuă uimire, pricinuită încă din fragedă copilărie, de fenomenul
literaturii şi nu se concepe în afara ei. El simte mereu nevoia să
împărtăşească şi altora această bucurie sărbătorească. Aşa se întâmplă şi în
ograda casei pe care socrii i-au lăsat-o moştenire în satul Negoşina, de la
poalele Penteleului, nu departe de locul de origine al poetului Florentin Popescu.
Aici, în timp ce întinde un gard de plasă de sârmă zincată le ţine celor ce-l
ajută, un frate şi un fin, o adevărată lecţie de iniţiere în poezia locului (spiritus loci) şi îşi sprijină ori îşi
consolidează afirmaţiile pe poeme din Obsesia
păsărilor în care se regăseşte ca într-o oglindă; „Toată poezia lui
Florentin Popescu, de care le vorbesc şi celor doi tovarăşi de muncă, se simte
în fiecare colţişor de aici” (p.167).
E imperios necesar să menţionăm în
finalul acestor impresii de lectură şi cele şase Scrisori din străinătate,
scrisori în care relatează experienţa turistică şi culturală ocazionată de
prima sa ieşire din ţară, cu sejururile de rigoare în Budapesta şi Viena.
Excursionistul se opreşte, printre alte obiective culturale de mare impact
istoric, cu tot nesaţiul său comparatist, asupra marilor poeţi maghiari şi
austrieci ale căror urme memoriale le întâlneşte de-a lungul itinerariului său:
Ady Endre, Sandor Petöfi, Rainer Maria Rilke ş.a.
Balaurul
mărilor este un exemplu de navigare literară sub un fascinant pavilion
postmodernist. Tudor Cicu face, şi prin această apariţie editorială, dovada
unui entuziast şi contaminant spirit constructivist şi altruist, ceea ce,
într-un timp şi într-un mediu în care toată lumea înjură pe toată lumea, nu-i
deloc puţin lucru.
Ion
Roşioru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu