Hermann Hesse: Lupul de stepă
Motto:
„Îndată
ce te-ai născut, eşti vinovat”
(Hermann Hesse)
Hermann Hesse s-a născut la Calw ,
în Württeemburg, la 2 iulie 1877. După tată, familia sa are origini baltice. La
50 de ani scrie „Lupul de stepă”, un roman psihologic cu o puternică amprentă
autobiografică, în care H. Hesse gândeşte lumea în termeni conflictuali. O altă
proză de-a sa, de dimensiuni mici, intitulată „Lupul” (scrisă la 26 de ani) îmi
atrăsese atenţia prin fineţea cu care pleda în favoarea fiarei în raportul
epicului constituit pe antagonia om-animal. Mă impresionase imaginea ţăranilor
cu paltoane groase, vânători şi calfe, năpustindu-se asupra lupului aflat pe
moarte, cu bâte şi ciomege. Iar el (lupul-n.n) „n-a mai simţit nimic”, scrie
autorul. Prin ochii stinşi ai lupului ucis, mult mai târziu, autorul reia tema
hăituirii fiarei, inversând rolurile, încercând să se răzbune în romanul său într-o
halucinantă scenă a dresării lupului de stepă, de către o societate aflată pe
prag de nebunie, având în vedere opţiunea războiului iminent. Dar ce poate fi
mai jalnic, decât transformarea omului într-o fiară? „Şi iată că acum comanda
lupul, şi omul trebuia să-i dea ascultare”(p.196). Romanul poate fi privit şi
din perspectiva unui tablou amplu, liric, cu viziuni apocaliptice (putem pune
pe seama aceasta însuşi nevroza autorului, care în acea perioadă trecea
realmente printr-o situaţie stresantă), scris fluent şi îmbinând realul şi
fantasticul, foarte convingător. Că mă întreb, oare cum l-ar fi privit JL
Borges? L-ar fi privit ca pe un vrăjitor fericit care a renunţat la
îndeletnicirea de magician din prozele sale scurte, ori ca pe o cauză materială
pentru enormele edificii dialectice ale romanului modern? Să fi recurs la
măreţia prozei sale scurte şi nu la acest proiect grandios al senzaţionalului
care-l va face faimos, mi-ar fi părut o greşeală de neiertat pentru cel ce avea
să spună: „După câte ştiu, nu există nici un motiv pentru care universul ar
putea să fie lesne de înţeles”. Iadul personal al eroului lui H. Hesse, un
anume Harry Haller (în care îl recunoaştem pe autor), i se poate atribui şi
filozofului Nietzsche, nevoit să suporte mizeria unei societăţi, ca unul dintre
acei oameni al căror destin îi condamnă să-şi trăiască viaţa sub forma unui
chin continuu. Se simte Harry Haller în pielea lupului de stepă, în mijlocul
acestei lumi, când dintre toate ţelurile ei, nu împărtăşeşte nici unul? Dacă
îmbrăţişăm teoria reîncarnării, putem enunţa că filozofia acestei cărţi se
bazează pe faptul că în oameni sălăşluiesc laolaltă, „într-o îmbinare şi
întrepătrundere duşmănoasă şi haotică, asemănătoare cu aceea a lupului şi a
omului Harry, câte două suflete” (n.a.
din prologul de deschidere) – deci, în paralel, două fiinţe: Dumnezeu şi diavol. Ca act ciclic, prin
sufletele reîntoarse pe pământ, ei (oamenii) sunt gata să se sacrifice din nou,
să dispară şi să se întoarcă la „începutul începuturilor”. La acest zigzag,
sălbatic şi nehotărât al traiectoriei eroului, va asista şi cititorul,
încercând să înţeleagă de unde a pornit însingurarea lui Harry Haller, cel
peste care viaţa s-a năruit peste noapte, iar dragostea şi încrederea i s-au
transformat în ură şi într-o luptă pe viaţă şi moarte cu ororile războiului
trecut şi ale celui care bate la uşă, cu putreziciunea burgheză, cu
promiscuitatea în care se zbat oamenii simpli, cu el însuşi. O primă lectură ar
scoate în evidenţă arta scrierii unui dialog interior inepuizant, aşa zisul
monolog de anlaiză al romanului psihologic de factură postmodernistă dar şi
curgerea romanţios-tenebroasă a recviemului mozartian, în care tablourile
ideatice pot semăna cu fumul din cântecul de toamnă al lui Nietzsche. În afara
unei perioade de insomnie şi de o supărătoare durere de stomac, eroul lui H. Hesse
pare cuprins la începuturi (după acel eşec din viaţă, amintit) de otrava unui
gând iminent al sinuciderii: „Simţeam că mă pândeşte ceva, că pericolul se
furişa pe la spatele meu”(p.81). La restaurantul „Vulturul negru”, singura
fiinţă amabilă (o domnişoară, Hermina), îi ghiceşte gândurile şi după câteva
dialoguri, tânăra îi dezvăluie temerile şi-l cucereşte prin descoperirea
făcută: „Am înţeles foarte bine povestea ta, Harry! E o poveste cam caraghioasă”(p.92).
Pe parcurs ce înaintăm în mrejele romanului ne vom lămuri că Hermina nu-i decât
oglinda lui psihologică, karma lui ancestrală. Prin ea, moartea eroului nostru
nu va mai fi decât un joc magic, pe care cititorul îl va trăi intens la finalul
cărţii, în moartea prin moarte. Şi, iată cum, odată cu apariţia fetei se ivise
„dintr-odată o uşă deschisă prin care viaţa năvălea în mine”(p.102). Să fi
însemnat această domnişoară, o ferăstruică… „o fantă infimă de lumină în iadul
întunecat al spaimei?” Şi, vedem că da! Din momentul în care aceasta i se dezvăluie
„că eu sunt pentru tine un fel de oglindă, că în interiorul meu există ceva
anume, care îţi răspunde şi te înţelege…” – realizăm că ne aflăm pe un tărâm al
jocului magic, ca în cel al oglinzilor borgesiene, în care autorul include
cerul, infernul, lumea şi haosul în acest odios destin al firii omului
dezlănţuit de propriul chip în multe alte felurite şi mai vechi chipuri de
dinaintea reîncarnării. „Tu ai nevoie de mine, în momentul de faţă, pentru că
eşti deznădăjduit şi îţi trebuie cineva care să te împingă în apă şi să te
învioreze astfel din nou” (spunea ea)… „Eu însă am nevoie de tine nu acum, ci
mai târziu…”(p.110). De aici, poate că începe şi enigma cărţii. Se va înfăptui
(şi cum?) „ultima poruncă”: „ai să mă omori”. Jocul dragostei, avute cu Maria
pe care tot domnişoara Hermina i-o introduce în aşternuturi, e doar
„esenţialul” poveştii de dragoste ce avea să urmeze, fiindcă „în eternitate nu
există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă”(p.153). Cândva, eroul
nostru, îşi va aminti că „gândurile ei erau oglinda propriilor mele gânduri”.
Incapabil să trăiască intens bucuriile mărunte ale vieţii (doar e un produs schizofrenic
al unei societăţi şi mai bolnave), Harry Haller e găsit vinovat şi acuzat, de
cei care alcătuiesc „putreziciunea burgheză”, că ar fi abuzat în mod necugetat
de acel teatru magic „în care nu există realitate, ci doar imagini”. În cele
din urmă, în locul iubirii unei iluzorii domnişoare Hermina, care se joacă de-a
oglinzile-gânduri cu această oroare a unei duplicităţi sau chiar multiplicări
spectrale a realităţii, cititorul va afla şi deznodământul destinului unui „lup
de stepă”, în care, „dorinţe, visuri şi posibilităţi, care odinioară nu
existaseră decât în fantezia (sa)…„deveniseră acum realitate”.(p.202). Cât
despre „infernul dinlăuntrul” eroului, toate acestea nu-i vor sta la dispoziţia
cititorului, decât citind cartea.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu