Am cunoscut mulți poeți...

 

Cu Marin Ifrim în vizită la Ion Gheorghe

 

    În 2010, mai exact, într-o sâmbătă, pe 10 iulie, am fost cu Marin Ifrim în vizită la poetul Ion Gheorghe, aflat -atunci-, la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul casei sale. Ne aflam alături de poeţii Lucian Mănăilescu, profesorul Stelian Grigore şi avocatul Valere Burlacu. Mai târziu ni s-a alăturat şi Gheorghe Postelnicu, cel care a dat recent tiparului efigia în aur literar, numită Opera lui Ion Gheorghe. Dar să revin: Platon a scris, primul, multe opere - cu eleganţă, cu fineţe şi înţelepciune – dar, astăzi, puţini sunt cei care îl şi înţeleg. Poetul de la Sărăţeanca îi recunoaşte acestuia „îndrăzneala” de a arăta lumilor viitoare „calea”, numită şi de Iisus, pentru că Dumnezeu este însuşi spiritul nostru, iar Iisus este fântâna esenţei de la care, mai apoi, au emanat toate lucrurile mari ale acestei lumi. Despre bariera protectoare pusă de zeul ceresc al teritoriilor dacice asupra zonelor de sub Dealul Viei şi de la Sărăţeanca, poetul Ion Gheorghe ne-a ţinut o lecţie memorabilă de istorie, demnă de a fi redată cândva. Marin îmi spusese încă înainte de plecare: „Ai să cunoști pe cel mai mare poet buzoian al tuturor timpurilor. Să iei aminte la tot ce spune Ion Gheorghe. E de-o memorie uimitoare!” Dar imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit, la venerabila vârstă de 75 de ani, poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt daruri naturale, ci creaţii ale omului. Notasem undeva (nici nu mai ştiu pe unde am găsit asta) cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici, sau a unui fir de iarbă”. Mi-am reamintit asta, în timp ce-l ascultam cu interes pe poetul de la Sărăţeanca. Scrisese volumul Vine iarba (1963), şi gândul mă trimitea la câteva versuri din amplul poem, ce făcea şi legătura dintre cele trei ecuaţii ale mele: Dumnezeu – creatorul suprem, Iisus – mesagerul Lui pe pământ, şi Omul – creator şi mesager rămas să mărşăluiască, în cuvânt, mai departe. Şi am realizat că Dumnezeu a pus în mâna omului propriul său destin: cât de mare este agerimea minţii omeneşti! „Vine iarba, înspăimântă oraşele;/ nemăsurat întorcându-le din adânc.... Nu vă jucaţi niciodată cu iarba” (avertiza poetul de la Sărăţeanca); iar furnicilor „le dau un anume presentiment” (şi anume – vin apele). În dizertația sa poetul a dat glas unei dureroase dezamăgiri: „Adevărul îşi duce degetul la buzele arse şi triste”. Încercaţi să umblaţi, ca mine, prin subteranele acestei gândiri poetice, unde un „principiu înoată în jos şi alt principiu se-aruncă-n sus”, şi veţi realiza că, din al Împărăţiei tărâm, de unde, odinioară, feciorul de împărat rătăcise teritoriile, în goana după acel iepure, oricine ai fi, nu te mai întorci. Din subteranele acestor dialoguri purtate între Marin Ifrim și poetul Ion Gheorghe, am înţeles ce fel de soartă a ursit Domnul, omului. Poate aceste aduceri-aminte au menirea să ne aducă înapoi, din „Împărăţia de unde...”, ca pe feciorul acela rătăcitor: „Rudele, nepoţii, strănepoţii, tot felul de portrete mai mici/Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici./Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai rău,/După întâi Ianuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi marele hău:/Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, scriitorii,/Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii,/Nici chiar manualul de geografie/Cu hărţile şi cu numele României n-au cum să mai fie./Marii geografi germani, cartografiind munţi, râuri, aşezări,/Le vor da numele filosofilor, cavalerilor, trubadurilor şi căpitanilor ce-au pus temei propriei ţări:/Piscul Blair, Muntele Bush, Văgăuna Ema  Nicholson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren –/Comisari şi monitori, ctitori acestei opere nefaste în care vom mărşălui acelaşi refren:/Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!” (Ion Gheorghe, în Concluziile Senectuţii, 2010).                                                  

    La întrebarea „dacă va reuşi cineva să ridice cortina dintre realitate şi himeră, dintre obiectiv şi subiectiv” – pe care Gheorghe Postelnicu i-a pus-o, rețin că doar atât ne-a spus: „Adevărul se spune fără ocolişuri” - și a tăcut. Eu și Marin ne uitam în sus, unde poetul atârnase, de-o creangă a nucului, un șirag de suflători ca un fel de orgă sunătoare și care la bătaia vântului scotea un clinchet duios. Şi atunci, l-am întrebat brusc: ,,Domnule Ion Gheorghe, cum comentaţi că, pe vremea studenţiei mele, eraţi privit de studenţi ca un poet realist-socialist, cam în linia socialismului francez, nu ca un poet comunist «cu frunţile de gânduri prea timpuriu crestate», cum zicea Labiş? Acelaşi Labiş, care, s-a văzut mai târziu, era doar poetul care-şi tratează temele… şi din bulgărele gândirii timpului aţi cioplit amândoi poezia? Unde vă situaţi, mai exact?” Doar am pus întrebarea și s-a și lăsat o tăcere care să ne reamintească tuturor că ne aflam sub nucul din ograda casei sale părinteşti, că era vară şi noi ne aflam strânşi roată, în jurul poetului, la o masă rotundă, improvizată din lemnul unui tambur „sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan”, agăţată de creanga nucului. Poetul şi-a descoperit fruntea, ridicându-şi şapca „de tranziţie” de pe cap, şi mi-a aruncat o privire scrutătoare. Aşa cum ai defrişa un gând ascuns, cu sabia adevărului. Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Postelnicu, Nistor Tănăsescu şi Stelian Grigore (cei de faţă, cu care venisem în vizită) au rămas cu privirile în aer, încremeniţi. Nu se aşteptau la asemenea nerozie din partea mea. Poetul mă privea ca şi cum cineva ar fi vrut să strivească, între filele unei cărţi, o gânganie.

    Atunci, ca să rup tăcerea i-am spus că un prieten de-al meu, Tudor Mihai (fost coleg de liceu, acum era era în primul an de facultate), s-a dus la Luceafărul cu niște poezii ale mele întrucât eu nu aveam curajul să fac acest pas. A dat acolo de poetul Ion Gheorghe (era prin 1972-1973 și poetul era redactor la revista literară Luceafărul). ”Și?„ – a ridicat poetul Ion Gheorgehe privirea spre mine. „V-ați aruncat o privire spre ele, apoi i le-ați înapoiat pur și simplu, spunînd că o poezie ”Doamnă trec și eu” i-a atras atenția, cât de cât. Și dacă „prietenul tău”, continuă să scrie așa, atunci merită să meargă pe drumul acesta al poeziei, dar atât!”. Deși Marin Ifrim îmi făcea semne cu piciorul pe sub tamburul așezat sub nuc drept masă, nu m-am lăsat intimidat. L-am privit stăruitor, drept în ochi. Lui Marin Ifrim nu-i reușise manevra de a mă opri la timp. Se pare, după cum le vedeam fețele, totul se dusese de râpă. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Dar tot poetul Ion Gheorghe a rupt apoi  tăcerea, destinzând atmosfera cu următoarea frază… (şi tocmai de aceea, o ţin minte): „Şi spui că erai student, pe atunci? Se vede că eraţi nişte tineri care aţi intuit corect. Pe nedrept, acum sunt cel mai hulit bărbat. Şi, să reţii: eu încă păstrez carnetul roşu, depunând mărturia căderii patriei mele. Ţărănimea, pe care am cântat-o eu, a reprezentat ogorul, îngrijit cu palmele lor, şi din care am ieşit eu. La căpătâiul ţăranului gigant mi-am înfipt inima, ca pe-o cruce. Asta e povara mea. Să nu-mi inventeze ei, altele!”. Atunci, Marin Ifrim a făcut o glumă spunând că în „patria mea” (Dobrogea de unde veneam), e mai greu să înțeleagă toate astea un turc ca mine, că de, nu-i așa?  Cum e turcul și pistolul! Și Marin a povestit cum mi se preda, în școala generală, istoria la clasa tătară din Dobrogea, unde ni se spunea că Sinan Pașa l-a bătut pe Mihai Viteazu la Călugăreni, de „i-au sunat apele Neajlovului în cap”, iar când treceam, în paralel, la clasa unde se preda în limba română, ni se spunea că Mihai Viteazu „l-a bătut pe Sinan Pașa de l-a aruncat cu turban cu tot de pe podul de la Călugăreni”. Și Marin, în hazul celor de față, a adăugat de la sine:„Acum, dacă îl întrebi pe Tudor, nici el nu e convins cine pe cine a bătut în bătălia aceea!” Gluma era binevenită și Marin știa să atragă atenția tuturor cu povestea asta. Iar la plecare (deja câştigasem din partea poetului apelativul de „turcule”), mi-a zis tot aşa de-a dreptul, cu ochii lui pătrunzători ca de vultur: „Mă turcule! Tu ăsta, care treci drept înţelept, nu mai azvârli tot feluri de resturi în Thallasa… Uită-te la Gheorghe Postelnicu! A intrat în groapa cu lei scriind o carte despre opera mea şi, mă întreb, cum are să mai iasă de acolo!?” Apoi, mi-a făcut ştrengăreşte cu ochiul şi m-a bătut pe umăr. Era prima oară, când un poet mare mă bătea pe umăr, frăţeşte. Și ca să-mi arate că nu era supărat, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă, unde depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcare. Nu te lăsa să pui mâna pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau şi la vedere, astfel de obiecte cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste litice”, pe care experţii o atribuie acestor pietre. Eu – am spus asta cu voce tare (după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca) – am văzut pietrele! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea, simplu, statuete. Privite din unghiuri diferite, acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu reprezentările unor figuri mitice: sirene, sfincşi, harpii, ori alegorii cu acestea etc. Altele păreau capete pe care erau situate diverse cuşme, marame, coifuri de război – ce-mi întărea ideea unei asemănări cu obiectele funerare întâlnite, cândva, prin cimitirul tătăresc din satul natal. Statuetele lui Ion Gheorghe m-au îndemnat la o privire mai atentă, abia când poetul ne-a vorbit despre Cultul zburătorului, alegoria Mioriţei pe plaiurile buzoiene, pelerinajul unor popoare ale pelasgilor prin aceste tărâmuri, şi, în special, despre unele mărturii şi legende locale despre Dealul Istriţei. Asemănarea unora dintre statuete cu „călăreţul trac”, ori fel şi fel de animale-totem, din basmele şi baladele noastre, m-a dus cu gândul la oamenii primitivi, care, citind în pietre, au creat munţilor noştri, dar şi dealurilor noastre, o mitologie. Dacă sunt cu adevărat revelaţii ale unei vechi şi enigmatice civilizaţii, care au trecut şi pe teritoriul nostru, atunci, cred că sunt revelaţii, dar revelaţii păgâne. Deocamdată, aceste statuete se află în „ţara” cea fermecată, între ziduri mult ferecată, la casa poetului de la Sărăţeanca.

      Pe drumul de întoarcere, scriitorul şi prietenul Marin Ifrim, după vizita făcută la Sărăţeanca, îmi cerea să-mi spun părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia vizitei la casa poetului Ion Gheorghe. I-aş reaminti, cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip, din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten, Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute.

 

P.S. După atâția ani, abia acum în aceste zile, aflu de la unul dintre prietenii aflați acolo de față, că poetul i-ar fi spus: „Pe turcul ăsta să nu-l mai aduceți cu voi când veniți la mine!” Dar vorba poetului, din ce scrisese el în poemul „Vine iarba”: să învățăm și de la furnici! și apoi să ne punem şi noi întrebarea lui Cărtărescu: „Ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?”. Îi reamintesc poetului Ion Gheorghe, că pe strada aceea de la țară, unde își avea casa,  atunci, chiar eram mai mulți de trei poeți bine cotați ai Buzăului. De ce n-o fi loc sub soare pentru toți? Chiar aşa!

 

                                                              Tudor Cicu