Cartea din bibliotecă: (rubrică ținută permanent în revista LITERADURA)
1. „Laika”/ed. C. Românească, 2014 – de Adrian Alui
Gheorghe
Roman ficţional,
dar şi realist-psihanalitic, Laika nu
caută stările cu adevărat mari ale suferinței noastre (ca popor), cât o
interpretare a faptelor petrecute dinainte de '89. O proiecție în încâlcitul
vis al unui regim aflat în derapaj. Evenimentele
în care se mişcă personajele au o taină a percepţiei informaţiei primite, ca de
undeva, dar nu parodierea lor le scoate în față, ci naturalețea cu care își fac
intrarea în narațiune. Glod e numele unei localități unde fusese construit, cu
mulți ani în urmă, un sanatoriu de boli nervoase pentru tovarășii cu munca de
ideologizare. Practic, acest sanatoriu fusese construit ca o alternativă la
casele de nebuni ale vremii. Erau cazați aici, pacienți cu nervii foarte
zdruncinați dar care nu erau agresivi. Mulți pacienți erau trimiși aici, prin
relații sus puse, altfel cam toți ar fi înfundat pușcăria. Laika era o cățea
adusă la sanatoriu de vreun doctor ori paznic și între timp, își căpătase un
statut bine determinat. Fusese dresată de unul dintre paznici, care făcuse din
cățea o vedetă. Chiar i se dusese vestea până sus la cadrele de nădejde ale
partidului care au vrut să facă o surpriză cuplului prezidențial, mai ales
tovarășei, cu ocazia unei vizite în județ. Ideea asta avea să-i coste, poate
viața, pe cei care avuseseră inițiativa, pentru că Laika avusese un
comportament anapoda și nu mai respecta comenzile și chiar atentase la viața
primei doamne a țării. Din vedeta sanatoriului, avea să fie cărată în șuturi și
înfundată, mai mult moartă, într-o cușcă din sanatoriu unde avea să și
sfârșească. Evenimentele din decembrie '89 curg firesc și după, în povestea
celor ce au intrat în epoca „de tranziție” postrevoluționară, asta ca să nu ne
pierdem umorul celor dinainte: „Când dai drumul la radio se aude un țăcănit,
când dai drumul la televizor îl vezi pe țăcănit
pe micul ecran”. O carte de suflet.
2.
„Privește-mă
prin lentila uriașă a unei lacrimi”/ed. Helis 2016 –de Florin Ciocea
Dintr-o mare
reflexie poetul ne cere să-l privim prin lentila unei lacrimi, totuși, luptând
împotriva surprizelor vieții și ale existenței sale de poet care își rescrie
destinul. Hotărât să emigreze pe o altă planet (câștigând în imagine, adâncimi
și iluzii), din această „lume a spaimelor”, încearcă să dețină cheia poemului
condamnat în irizări secvențiale la o variantă de iubire. Și în singurătate să
treacă „dincolo”: „spre un tărâm unde tristețea/cerne din nori un voal
discret”. Locuirea autentică în acel univers exprimă armonia sa cu cosmosul și
acceptarea ființială ca naturală, în lumea revelată de el: „în constelația/unde
toți prietenii mei vor întineri îndeajuns”. Și ne pune în încurcătură: „cineva
se distrează privindu-ne zbaterea/în această cutie pe care o credeam lumea
noastră”. Dar „pentru a scrie un poem/ai nevoie de o lume/care să ardă
jur-împrejur”, pur și simplu „arzând zăgazurile/care ne țin captivi”. Constanta
volumului de poezie este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de
veșnicie ale vieții: fântânile melancoliei; răzvrătirile interioare („hai să bem un ceai în spitalul de nebuni”);
predicții romantice („zăpezile ce vin ne
vor surprinde”); „casa soarelui” vizavi de „țara care nici nu este” - sunt căutări venite dintr-un reflex interior al unei
lumini fixate undeva departe, cu respirația în trecutul renăscut, în care
extrage lucrurile din logica lor comună. Între astfel de incertitudini, spre a
se vindeca de acțiunea timpului, poetul îl lasă să curgă înspre izvorul său
tămăduitor: „în palatul meu de vise/să trăim împreună/imensa dragoste
din florile de cireș”, cu sufletul agățat
de mereu cuvintele magice ale iubirii. Și înțelegem că iubirea e cel mai frumos
sentiment care poate fi cuprins într-un vers, unde realitatea și iluzia și-au
distribuit rolurile fără să clipească. E o
bucurie să pătrunzi pe întinderea poeziei acestui poet sincer și în adâncimea
conștiinței sale aflate în tandem „cu celelalte lumi”.
3.
„Lumina îndepărtată a fluviului”/ed. Ex Ponto, 2015 – de Ovidiu Dunăreanu
Romanul-basmic
(„istorisiri din Condica marilor și micilor praznice”), scris ca de pe „un
tărâm de poveste”, surprinde o lume aparent basmică a spațiului dobrogean unde
„istoriile se succedau ademenitoare sau amarnice, derutante câteodată,
încurcate, fabuloase, magice, fantastice, învăluite în mister...” Provocarea imaginației, cultivarea miticului
și basmicului în creație sunt jaloane de suflet folosite de acest migălos
stilist într-o proză de atmosferă, de fantastic și oniric. Acest roman scris în
umbra poveștii, nu este decât o punere în scenă a unor istorii tăinuite de
oglinda magică a fluviului Dunărea. Mediind întâlnirea cu elementele basmului,
poveștile oamenilor din Ostrov (cu „ isprăvi după chipul și asemănarea lor”),
par enigmatice ori cernute cu o tristețe sadoveniană, dar stimulează empatia
cititorului cu eroii cărții. Suntem prinși definitiv în sfera realismului
fantastic, cu „oameni și lumi” care s-au
îndulcit cu miraculoase legende, datini vechi, fapte pescărești, toate
petrecute sub pecetea tainei ce răstoarnă în
cititor un amestec de imagini imprevizibile care generează povestea. Povestea
lui Anghel Furcilă (care părea că întinerise) după o „întâlnire care-i dăduse
viața peste cap” cu zmeul, a lui Titi Talălungă și întreaga lui istorie cu „o
căruță nepieritoare, cu cai pe potrivă” și pasagerii din ea, a lui Fane Barză
și Dumitru Bolborici, (braconieri care întâlnesc fata-destin și prevestirile ei
îngrozitoare”), a cazanului cu galbeni ascuns pentru totdeauna de Milian Sima,
ori povestea de iubire a lui Crăișor Domnaru „victima unei teribile năluciri”
pentru fata cam sălbatică dintr-un cătun bulgăresc, nu pot fi decât de domeniul
fantasticului. Dar e o istorie a spațiului de magie a Dunării (în vraja
povestirii) spre a nu trece în uitare, ce îi oferă
cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri și
încercări ale vieții. Roman cu un epic
bogat în detalii și de o sensibilitate cuceritoare.
4.
„Sisif coborând muntele”/ed. Editgraph, 2017 – de Titi Damian
După apariţia tetralogiei “Muscelenii”,
nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din
lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. Și pentru
că acest autor buzoian trebuia să-și împlinească destinul, iată-l „urcând și
coborând cu bolovanul vieții în cârcă” într-un roman autobiografic, cu
întâmplări din copilărie și din adolescență. O carte unde își povestește,
destul de detașat viața, așa cum s-a rostogolit ea în memoria afectivă: dar
„realitatea pe care o zugrăvesc în cartea de față este mult mai dură și mai
complexă”. Cum „năzdrăvăniile se
rostogoleau peste noi cam în fiecare zi”, cititorul devine și el participant la
evenimentele nașterii sub auspiciile destinului, la năzdrăvăniile unei
copilării nevinovate într-un cătun de
munte înglodat în noroi, primele căutări în dragoste și urmează școlile urmate
de narator. Ai senzația că te afli dinaintea lui Maxim Gorki cu istorisirile
sale din „Copilăria – La stăpân – Universitățile mele”. Te și minunezi cum de
le mai ține minte pe toate! Ce lume?! Și câte peripeții și șotii hărăzite
copilului Titi, de destin: vara la furat de pere, jocurile de iarnă cu săniuța
și schiuri improvizate, turbarea câinilor, bolile tratate cu gaz lampant,
făcutul țuicii, cositul fâneței pe țarnă ș.a. Unde se duseseră ori se
pierduseră toate astea? Spune el: „După Revoluție..., se părea că satul își revine
la matca originară. Câțiva ani era o forfotă pe toată țarna... De curând am
întâlnit o imagine dezolantă... Am aflat că în sat este doar o pereche de boi,
păstrată mai mult pentru dusul morților la biserică.” A părăsit satul
(„coborând un munte”) pe la 24 de ani, pentru un post de profesor la câmpie.
Închid ochii şi-mi pare că-i aud scrâşnetele din dinţi, în încrâncenarea de a
se lupta cu Timpul, cu Moartea celor plecaţi, cu Viaţa celor rămaşi, într-o
carte document care se citește cu inima ticăind în piept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu