Destinul nu trimite niciodată vestitori

 

Destinul nu trimite niciodată vestitori

     În singurătate, spunem că povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci, fiecărui  om îi apare lumea întreagă ca o deşertăciune şi viaţa lipsită de orice fel de înţelegere. Cândva, pe o tarla în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul că numai prin părţile acelea lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar că în alte părţi oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O fântână lipsă, iată un gând care-l mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci o lume fără fântâni! În locurile în care m-am născut trăia cândva un bătrân fântânar. Trecusem odată pe lângă casa bătrânului, m-a zărit de pe prispa casei şi m-a strigat să vin o ţâră, că are să mă întrebe ceva. M-a poftit alăturea de dânsul şi pe sub sprâncenele mari, albe ca neaua, a prins a-mi cerceta îndelung înfăţişarea. „Era straşnic om, Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...”, îşi începe M. Sadoveanu povestirea celebrului haiduc; însă eu m-am simţit pe atunci, lângă bătrânul fântânar ca lângă un stejar răcoros, protector.

   - „Nu cumva oi fi fiind tu, ăsta... şi mi-a zis pe nume. (Am dat din cap, că da, eu eram ăla).  Am auzit că vrei să pleci de acasă, undeva pe la oraş, să înveţi oleacă mai multă carte, aşa-i?”. Pe atunci, aşa avusesem de gând, n-am zis că nu, dar nici că da, adică aşa e. Cu chipul la fel de întunecat ca al personajului amintit, şi-a întors faţa de la mine spre zări îndepărtate, ştiute pesemne numai de el. Prin ochii lui vedea cum viaţa curge înainte, cum oamenii se zbat în aceleaşi drame stupide şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleata legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece şi să le spună: luaţi de beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă, ehei! L-am auzit vorbindu-mi cu ochii ţintă către cele zări:

   - „... în tinereţe am învăţat şi eu ceva, acolo cât să pot buchisi în psaltire mai târziu. Hei, grozav a mai fost! Pe unde treceam, toţi mă puneau să le buchisesc când cădeau sfinţii, prin călendare. Grozav mai citeam. Mă uitam odată şi gata. Apoi m-am tovărăşit cu unu¢ de săpa fântâni. Bine am mai făcut noi doi pe unde treceam. Terminam o fântână, nu apucam să ne răcorim setea bine sub lespezi, că gata, hai cu lucrurile în spinare să săpăm alta. Bună treabă am mai făcut noi doi... în toate satele, pe unde treceam era nevoie de apă. Setea trebuie potolită. Numai să ai cu ce măi nepoate... înţelegi tu ce spun acilea? De-acum, la bătrâneţe, am căzut în ispită, m-am cam dat cu ţuiculiţa, mi-a trecut setea de apă. Proastă treabă! Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... de, ispita e ca diavolul.” A tăcut o vreme, după care şi-a adus aminte de ţoiul pitit după un chirpic ieşit din zidăria prispei coşcovite, şi m-a uitat. Am înţeles că trebuia să-mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe umeri palma lui cât o lopată.

   - „Şi zici că vrei să pleci nu-i aşa?- nu spusesem nimic- aşa, asta este bună treabă. Dar să ştii că dacă vei cutreiera multe ţinuturi şi nu-ţi va fi de folos la nimic, înseamnă că ţi-ai irosit viaţa zadarnic. Acum du-te!”.  Peste ani, tata a ţinut să-mi spună:

   - „Îl ştii pe moş Gheorghe ăl de săpa fântânile prin părţile astea? Bietul moşneag! A căzut într-o fântână. S-a prăpădit. Se vede treaba că s-a născut într-o zodie rea.” De câte ori încerc să povestesc despre toate acestea, mi se usucă buzele ca de-o arşiţă cumplită. Destinul, însă, nu trimite niciodată vestitori dinainte.

     

 

  

    

                                                           Tudor Cicu