Între
două stații din trenul vieții *
Transformându-l și pe cititor în martorul
zbaterilor sale interioare, în romanul Izvorul tămăduirii (ed. Ștef, 2022),
acest periplu epic al eului biografic îi configurează lui Petre Rotaru-Colți plăcerea
estetică de a medita asupra unei palete dureroase a realității. O acută
însingurare poate fi decriptată din tonul său, din ce în ce mai sfâșietor și de
înțeles, având în vedere zbaterile interioare pricinuite de o boală
necruțătoare, totul fiind privit, în singurătatea maidanului din curtea casei
de la munte, ca într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui
suflet prins în colivia unor așteptări și „chemări” amânate acolo „pe buturuga
lui pe gânduri”. „Când ajungi la o vârstă, la care ți-ai luat concediu
permanent, adică te-ai pensionat, n-ai ce mai aștepta decât moartea”, scrie
autorul. Așteptări și chemări ce se și sfârșesc
în cuvântul care ne spune că narațiunea de confesiune e un concentrat emoțional
ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și
captivității tocmai am intrat. Însă în tot acest echilibru retoric al
răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are
puterea de a acționa și a ne iubi necondiționat semenii, locurile natale, și viața
la care ținem cu dinții. Iată ce mărturisește autorul: „Maidanul lui era docil
( a lui Sandu Diblă, eroul romanului –
n.n.), îi asculta gândurile, uneori spuse cu voce tare. Tăcea pentru că era
din pământ și pământul tace. Buturuga pe care sta se tocise de turul
pantalonilor lui”.
Petre Rotaru-Colți se
înfăţişează cititorului cu un roman biografic (118 pag.), prin care cititorul
este invitat să participe, ca la gura sobei, într-o seară a poveștilor, când
naratorul își pune sufletul pe tavă la „o înșiruire de planuri în care este
expus personajul principal și felul de a se comporta în lunga lui
convalescență”. După cum ne mărturisește chiar autorul, avem în față un roman
în planuri narative strânse în colecția de amintiri a unui povestitor matur, pe
marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții, după boala finalizată
printr-o operație din care doar Dumnezeu din Ceruri avea să hotărască ce și cum.
„În creierul meu sunt mii de fișiere, mai ceva ca la un calculator”, scrie el. Și
totuși, „pe maidanul lui, Sandu gândea și filozofa și tot el răspundea: Ce e
viața omului? Perioada dintre două stații din trenul vieții. E trecătoare ca și
norul ăsta de pe cer, va trece și nimeni nu își va mai aduce aminte că a
trecut”. Prin acest nou roman, Petre Rotaru-Colți a depășit acea primă etapă a scrierii
unui roman rural a durerilor înăbușite, a unor oameni trăitori cu vâlvătaia
himerelor și a viselor, într-un sat de munte (Muscelu-Cărămănești), cu credința
că le va scoate din matca unei „nepăsătoare uitări”, cum părea a o zugrăvi doar
prin acele prime cărți de povestiri și istorioare vechi. Petre Rotaru-Colți își
cucerește cititorul atât prin nararea propriilor isprăvi din anii copilăriei,
cât și prin evocarea atmosferei misterioase de după boală și pensionare a celor
ce se întâmplă în acel colț de lume cu atmosfera ca de basm a satului de munte,
cu oamenii, obiceiurile și tabieturile lor. „Poate mai citește și altul și ia
aminte!”, sună povața celui care narează. O carte de suflet, greu de povestit,
însă, menită să capteze cititorul prin tristeţea şi morala destinelor, a
oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi
timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit: „Nu degeaba se
spune în popor că „începi să trăiești când vezi moartea cu ochii!”.
Bun portretist (multe
personaje se perindă în aceste pagini de roman, toate din acel sat de munte),
autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările
oamenilor cărora știe să le citească întortocherile sufletelor. Ideea scrierii
acestui roman (scrie el) i-a venit tocmai de Izvorul Tămăduirii, în plină
pandemie, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează prin
câte o anecdotă sau o trecere în revistă a unor fapte firești, reale.
„Nu știu de ce este atât de greu
să scrii o poveste, știi conținutul, dar nu știi cum să începi”, ni se
destăinuia cândva, dar acolo la țară Dumnezeu i-a dat un loc ca de Izvorul
Tămăduirii, de a reflecta pe buturuga sa, în maidanul lui cu aer curat și multă
mișcare. Pentru a rămâne ceva în urmă, ceva care să rămână document sau istorie
a acelor locuri de munte, autorul însăilează o poveste din viața sa, dar
întâmplările redate mai apoi, te țin cu sufletul la gură prin numeroasele
dezvăluiri despre istețimea și forța de a ține strâns de viață, a țăranului de
la munte: „Toți oamenii sunt muritori... cărțile rămân”, își notează undeva. Autorul
ține să ne amintească, în evocări atât de vii, că viața fără drame nu există,
nici când e vorba despre dragoste, nici când e vorba de destinul ancestral al
trecerii omului în neființă: „Multe lucruri nu mai sunt normale, datinile au
dispărut, respectul față de muncă a dispărut, multe dintre animale au
dispărut”, scrie el cu tristețea celui care își mai aruncă din când în când
privirea, peste tot ce a fost, peste tot ce a mai rămas din oameni și datini,
obiceiurile și hărnicia celor care constituie, încă, satul... „și încet-încet
în jurul lui Sandu rămân casele goale”. Nararea curge fluent, ca și cum
secvențele de viață se petrec sub ochii povestitorului, fie întâmplări relevând
credința omului de la țară, fie corespondența între tot felul de discuții între
oamenii locului și tot felul de întâmplări din viața lor: „Tata îmi spunea că
așa se purtau discuțiile odinioară, îl cunoșteai pe om sau nu, intrai în vorbă,
întrebai de ce aveai nevoie, ți se răspundea cu bunăvoință și îți vedeai de
drum”.
Autorul se vrea în afara
prozei scrise de autorii analitici, acordând toate privilegiile, în exclusivitate
aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în
teorii. Atenţia sa este îndreptată
asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este
pecetluită de o eleganţă narantă asupra cititorului și doar morala și amprenta unei
trăiri afective e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Și Petre
Rotaru-Colți îl încântă pe cititor prin firescul spovedaniei sale și atmosfera
de construcție epică, cu un „ochi” înregistrator de aspecte, când blânde, când
dureroase, ale unei vieți din trecutul său, ori ale unei vieți imediate. De
aici această pendulare în trecut și povestea lui, dar mai mereu cu răsfrângeri
nostalgice din trăirile personale. Mânuieşte subtil vâltoarea sufletelor
încondeiate și trecute prin malaxoarele caznelor, și pe de altă parte are şi
conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi vremelnice, că nu plecăm din această
lume luând cu noi tot ce am strâns. Stilul direct al narării pune în continuă
priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului, coparticipant sufletește și
la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat povestea romanului. Și, privită
prin astfel de oglinzi ale sufletului, e posibil ca lumea pe care încercăm să o
descifrăm să ne pară ba o eroare a Genezei, când o luptă captivantă, capabilă de
a-i stârni interesul și curiozitatea cititorului.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu