Cântecul din frunză al „pădurii
de suspine” *
Poezia e singura formă a
rugăciunii noastre și doar așa înțelegem de ce J.L.Borges trăsese concluzia că
s-ar fi înțeles din Evanghelia după Ioan, că poetul este o făptură
„întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele
momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de „nebunie”
îngerească căreia îi cade pradă. Asta poate să fie adevărat. Doar că poetul,
coborât la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul
Inspirației sale, le și rostește. Despre asta Vasile Voiculescu spunea într-un
singur vers din „Magii” că „...nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce
vor găsi!” E nevoie uneori să existe
câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra
lumânării, frumuseţea omului. Omul, ca și craniul lui Hamlet, știe că acel
cântec al său îi poate lumina drumul. Nu e doar un exercițiu terapeutic scrisul
ca atare, ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri
ale noastre, o confirmare că viața nu e doar... vis, iar momentul creației,
pentru poet, nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. Începând cu poezii
cuprinse în diverse antologii, Valeria Merca, născută în ținuturile Clujului,
se află deja la cea de a treia sa carte de poezie cu „O pădure de suspine” (ed.
Colorama, 2022). Acum, în O pădure
de suspine, Valeria Merca se destăinuie cititorului (în visul ei de
dragoste) prin elide, schaltiniene, haiku, pantun, gazel, ronset” (ce au ca şi
rubayatele omarkayyeme, cantabilitate şi mult lirism, dar şi naturaleţea
rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare); şi volumul
cuprinde, pe lângă alte teme ca timpul, iubirea, viața, moartea, poezia,
natura, visul, îndeosebi poeme de dragoste. Poeziiile autoarei au cantabilitate
şi mult lirism, dar şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase cântece ale poeziei populare. Întregind
în intensitate, cam tot ce ne putem închipui că înseamnă elida ca poezie
existenţială, reflecţie umană, asemănări cu bocetul metafizic al doinei ori
baladei populare, împrumutând şi acele tânguiri din urmă ale ființei umane la
un arsenal tipic de motive literare romantice şi post-romantice, poezia
Valeriei Merca te încântă. Fiecare vers din aceste poezii ale volumului pictează
o imagine cu ajutorul cuvintelor, pe care un cititor le poate <vedea> în minte ca urmare a propriei
sale experienţe, percepţii, reprezentări, etc. Rima împerecheată din elide este
de dorit în versificație deoarece înlesneşte perceperea cu uşurinţă a
conţinutului, memorarea lui, extragerea învăţămintelor. Asta, pentru că fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare
a unor cuvinte precum: singurătate, iubire, dragoste, moarte, dorință, fericire...
ș.a.
Accentele de mare forţă în poezia autoarei
din ținuturile Clujului o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala
finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o
sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate, împlinite prin rimă într-un
mănunchi de poezii. Discursul ei poetic fiind unul cursiv, limpede, denotă
respectul faţă de limba română și ca atare, este dominant şi frapează prin
acurateţe: „În visul care se repetă, faci cale-ntoarsă uneori:/E semn că
depărtarea doare mai abitir de sărbători./În visul care se repetă, privești în
ochii mei cu foc:/E semn că o să vină vara și nu mai plâng de nenoroc./În visul
care se repetă, presimt că totuși o să vii:/E semn c-o să-mplinim chemarea
într-un mănunchi de poezii.” (E semn c-o
să-mplinim chemarea). Aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele
lui Omar Khayyam erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii,
o întrecere între viaţă şi moarte, cu zbaterile vieţii şi moartea ca ţintă
finală. El, poetul acelor vremuri, gândea că toate se sfârşesc cu moartea şi că
tot ceea ce i se întâmplă omului într-o viaţă, i se întâmplă cu un anumite
scop. Chiar şi umilinţele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi
speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material” pentru arta lui poetică,
pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, neîmplinirile. Aici, în
volumul de față, timpul e clipa
veșnică „ce ni s-a dat” pentru a ne bucura de viață: „Timpul vrednic de-nălțare
nu e pentru orișcine:/Fiindcă mi-a făcut cu ochiul, îl împart acum cu tine.” Iar
visul de dragoste e puntea prin care
el și ea pot intra împreună în viață: „Aș putea să spun, în fine, chiar de mi-o
fi cu păcat,/Că în visul de azi-noapte, iarăși mi te-ai arătat!”. Dorința e nuanțată într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele fondului de
trăiri afective şi ideatice, împinse până la limita constructivismului pe acea
presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract o diferențiază pe
poetă, de autorii care se plâng de nerealizarea ei: „În tine ninge cu tristețea
ce o transmiți fulgerător,/Uitând adesea că în mine se mistuie același dor”. Și
natura, aici cu un suflu devastator
pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetei capabilă de un
„optimism” interior-ascuns, optimism pornit să înfrunte acea imagine dezolantă
(dintr-un trecut lăsat în urmă) a unei perspective de „anotimpuri târzii”.
Poeta ni se prezintă ca un observator mereu
curios la modul în care „cel care visează” își făurește lumea senzațiilor, a
amintirilor, a plăcerii și al dragostei: „Alăturea, salcâmul tânăr povestea verii
plămădea:/Mânat de setea așteptării, simțeam cum vii în calea mea!/O vrabie
zorise zborul spre puișorii ei vioi:/În cânt se-nveșmânta câmpia, în dor
nestins de amândoi!/Amurgul trimitea în taină timide raze-n roșu-aprins:/Urma
să știm doar împreună că dragostea-i de neînvins!” (Se unduiau în voie macii...). Poezia e și leac pentru rănile
deschise, dar e și singura cale prin care poate trimite mesajul ei către
cititor. De altfel, mesajul poetic răzbate din
fiecare vers care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor, libertatea de a te
plimba la nesfârșit într-un templu poetic aparte, într-o alegorie a unei lumi
distopice pe această temă atât de frecventă în elidele sale: „Porția de poezie -
când suspin, când mângâiere -/Rănilor, îmi e pomadă, simt cum inima-mi o
cere!/Astfel, ziua se petrece-n desfătare și tumult,/În statornică dorință,
când de gura ta ascult!” (Astfel, ziua se
petrece...). Moartea (o altă temă avută în discursul poetic) e doar
o pândă, o pândă continuă, încordată, și asta până într-o zi când ne va arăta
un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă. De unde regretul că cel plecat din lumea asta a părăsit-o cu inima
îndoită şi multă părere de rău: „Mă doare, Doamne, moartea care curmă/Atâtea
vieți, în ritmu-i infernal,/Ascultă, Tată, jalea de pe urmă,/Adună-ne pe toți
într-un spital. (din De boală să ne
vindecăm curând).
Gândul
poetic, boltit pe un cer numai şi numai al autoarei din „pădurea de suspine”,
este plin de semne şi tâlcuri, încât, pe drept vine și întrebarea: aceste trimiteri
la zbuciumul unor iubiri trecute este parte a mărturisirii, sau doar a
imaginației deosebite? Poate avea alinare, prin poezie, în pierderea unei
ființe iubite dragi, prin desfășurarea firească a vieții sau prin imprevizibila
moarte, dar existând și speranța că scrisul poate salva sufletul celui rănit:
„Cei dragi s-au dus pe rând și fără veste,/Lăsându-mă, ca din senin,
fugara/Pitită într-o filă de poveste.” (Schaltiniena
zărilor celeste). În acest volum cititorul îi poate admira și forța debordant-vizionară a imaginației
sale din haiku-uri, ca poetă foarte atentă la detalii mai mult sau mai puțin
semnificative: „licăr de lună -/doar pârtia lupului/în jurul stânii.” (haiku 9).
Și fiindcă o
simțim „Împăcată cu destinul, văd cum poezia doare!/Astăzi, mai acut ca mâine,
o declar a mea ispită.” (din pantun 1),
suntem convinși că Valeria Merca face parte din povestea urzită în versurile
acestui volum și înțelegem că a ales să rămână singură, dar
neînvinsă la masa de scris, pentru a-i întregi misterul. Și din nou să-l adâncească în poezia pe care o va scrie.
* cronică apărută în revista ROTONDA VALAHĂ nr.1/2023
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu