Încercarea

 

Încercarea

      Tina coborâse în acea zi înspre țărm, în căutarea lui Miron, luând-o de-a dreptul spre islaz, pe acolo pe unde oamenii din cătunul lor pășteau vitele. Drumeagul spre mare tăia câmpul plin de scaieți, înconjurând stâncile aflate la stânga cătunului. De fapt, de acolo, din stânga cătunului, începea și malul abrupt de pământ, sub care stâncile masive blocau înaintarea apelor mării către uscat. Acolo pe țărm îl știa pe fratele ei mai mare, lucrând de zor la barca moșului Luca. Ori de câte ori venea aici, lumea unui basm, ca în cele spuse de moș Luca în unele seri celor doi copii, se cobora la picioarele ei. Se apropiase atât de mult, că numai să fi vrut să întindă ea mâna şi palmele ei micuţe ar fi atins apa. Miron era doar cu cinci ani mai mare decât Tina, surioara lui, care împlinise de curând zece ani și îi promisese că o va lua cu el pe mare, îndată ce barca va fi gata de dat la apă. Tina pricepuse că promisese și el, așa, să spună ceva, ori chiar ținuse s-o facă pe zmeul, dar mai știa că Miron nu plecase niciodată singur pe mare; și fără moș Luca, aflat bolnav și țintuit la pat, slabă nădejde să-și țină promisiunea. Ajunsă pe țărm, cu pași ca de felină, Tina se furișă în spatele frățiorului ei și un surâs de copilă ștrengară îi destinse obrăjorii. Și asta, pentru că fratele ei, în veșmintele acelea de lucru, arăta ca un băieţaş nostim, cu ochii negri, păr cârlionţat negru, îmbâcsit de alge, smoală şi iarbă de mare, în care lucea câteva pete de ulei şi catran peste firele de bumbac şi câlţi, resturi din acele materiale pe care acesta le folosea la călăfătuitul, smolitul şi unsul pântecului burduhănos al bărcii. Faţa îi era copilăroasă, cu un năsuc nostim ştampilat în vârf de puţin catran. Obrajii pătaţi şi ei de aceeaşi unsoare smolită lăsau să se zărească pielea neînvăţată cu transpiraţia, dar tăbăcită de sarea mării. Subţirel la trup, înăltuţ, cu pantaloni ştrengăreşti trei sferturi cârpiţi pe alocuri, dar murdari şi ei de alge şi catran, cu un tricou decolorat, îngălbenit pe anumite porţiuni expuse mai mult razelor fierbinţi ale soarelui, acest băieţaş făcea imaginea unui spiriduş în carne şi oase. Tina privi în tăcere cum el lucra de zor. Băiatul ţinea în mâinile sale o unealtă scurtă, plată şi îndoită, ca o gheară, cu tăiş ascuţit şi cu mişcări repezi o trecea înainte-înapoi de-a lungul coastelor ce constituiau chila bărcii; mai ales, împotriva vegetaţiei care se depusese pe coca bărcii, folosea această unealtă îndepărtând un strat dur, colţuros din scoici micuţe, nisip pietrificat, alge şi altă murdărie depusă neuniform pe acel pântec înnegrit al ambarcațiunii ce părea o vietate uriaşă pe lângă făptura lui firavă. Însă Miron îşi vedea de îndeletnicirea lui neobosită şi nu părea a fi observat că, de undeva din spate, de foarte aproape, cineva îşi fixase de o vreme privirile asupra lui, cu o uimire tot mai crescândă. Se opri din lucru şi se întoarse brusc, arătându-se surprins, doar când fata scoase un mic oftat. Săgeţile din ochii lui negri străpunseră imaginea copilei-fluture din spatele lui și privi îngrijorat spre surioara lui. Soarele începuse să salte deasupra valurilor, acolo în nemărginirea lumilor, ca o corabie prinsă de furtuni primejdioase. Pe luciul apelor, din depărtări, apărură siluetele bărcilor de pescari care se întorceau către ţărm. Făcându-le cu mâna, băiatul îşi desprinse picioarele din apa sărată îmbâcsită de alge şi murdăria pe care o îndepărtase prin truda sa, şi porni spre uscat. Aruncă necăjit unealta de raşchetat şi dalta de călăfătuit în nisipul zglonţuros şi se lăsă jos cu genunchii aduşi spre inimă, bărbia în piept, dinaintea Tinei.

–Te-a trimis moș Luca? întrebă șoptit.

–E cu mătușa Evdochia, i-a adus niște supă. Mă gândeam că poate vrei să vii acasă să mănânci. Dar dacă ai treabă, eu te las. Să nu zici că nu ți-am spus. Și Tina se ridică de jos, fugi înspre mal, tot dând din mâini asemeni unui fluture. Miron rămase tot pe țărm, pe genunchi, privind în urma ei. În această poziţie îl găsiră și pescarii când se apropiară de mal, pregătiți să tragă bărcile cu prăzi bogate la țărm. Nu-i privea, dar îi simţea cum se apropiau, alunecând cu bărcile înspre ţărm, trişti şi obosiţi, cu bărbi mari smolite de gelatina peştelui capturat, puţind a peşte, cu mâinile noduroase, murdare și încremenite, pe lopeţile ridicate deasupra apei, în aşteptarea clipei când aveau să-şi acosteze bărcile la ţărm. „Ah, dacă moş Luca n-ar fi căzut bolnav la pat, poate acum, cine ştie, împreună, ne-am fi întors și noi cu barca plină de peşte” gândi băiatul. Oftă adânc după zilele de vară când moş Luca era încă în putere, nu ca acum pradă bolii ce-l ţintuia în căsuţa aceea  coşcovită. În vremurile acelea bune se sculau, amândoi, înainte de revărsatul zorilor. Bătrânul căra lopeţile grele pe umeri, iar băiatul ducea colacul cu carmace, undiţele şi cutiile cu momeală. Pătrunzând în răcoarea dimineţii, mai întotdeauna începea să tremure. Dar știa, că alături de bătrân, avea să tragă şi el la vâsle şi să se încălzească.

       Miron și surioara lui fuseseră crescuți, încă de mici, în magherniţa bătrânului, şi întrucât numai pe el îl aveau, îl iubeau cu neţărmurită dragoste. Ştiau că bătrânul era tatăl mamei lor. După ce o născuse pe Tina, iar el avea, pe-atunci, cam șase-șapte ani, mama lor se prăpădise. Tatăl lui murise ceva mai înainte, când avea Miron doi ani.  Se  infectase de la o tăietură și de aici i se trăsese moartea, apoi, la nici un an de la moartea tatălui, maică-sa fugise cu altul. Pe el îl lăsase la moș Luca. Dar într-o zi s-a pomenit moș Luca cu ea la ușă. O avea pe Tina ținută pe brațe, între scutece. Fusese o istorie încâlcită şi povestea asta, numai bătrânul îi ştia taina, dar o păstrase poate pentru mai târziu, când va veni vremea să le-o spună şi lor. Aşa cum era viața asta, fără de părinți, lui Miron îi plăcea traiul alături de moș Luca. Se bucura nespus când vedea peştele zăcând la pupa bărcii și în bătaia soarelui: așa solzoşi, aurii, argintii, cu ochii sticloşi, încremeniţi, gata să-şi dea duhul, izbind cu cozile masive în coastele bărcii. Se minuna când bătrânul trăgea cu atâta îndemânare carmacele, scoţând din adâncuri guvizi uriaşi, calcani, limbă de mare, sau îndepărta din cârlige cu ţepuşele căngii pisicile de mare.

            –Într-o bună zi o să-ți iau locul în barcă, ai să vezi ! se entuziasma el. Dar pescar ca dumneata nu-i în tot cătunul, rostea imediat o vorbă care îi făcea plăcere bătrânului.

       Erau zile când nu prindeau mai nimic. Atunci deveneau tăcuţi. Pe bătrân îl apăsa în clipele acelea resemnarea. Nu-şi mai ridica semeţ fruntea când se întorceau către casă. Cu capetele plecate, pe ţărm, picioarele și le târâiau alene prin nisip şi praf. Pufoaica lui cârpită cam peste tot, roasă şi albită de sare, mai decolorată în zona umerilor, subţiată și pe la coate, îl împovăra cu câţiva ani în plus peste cei şaptezeci. Alungă imaginea, care-i venise pe neașteptate, așa cum alungi un țânțar cu mâna, strânse apoi sculele și cu traista în spinare urcă și el poteca spre cătunul pescăresc. Când ajunse în pragul căsuţei vechi, bătrânul îl întâmpină, stând aşezat pe scăunelul de brad, dinaintea plitei de tuci în care trosneau câteva vreascuri; şi nu cum se aştepta el să-l găsească de obicei în pătucul de scânduri, pe salteaua umplută cu iarbă de mare, adeseori cu ochii larg deschişi privind în tavan și cu un fel de surâs forțat întipărit pe chipul brăzdat de anii risipiţi în urmă.

            –Ai venit?! Vezi că ai mâncarea pe sobă. Tina s-a dus la mătușa Evdochia să pună împreună, pe ouă, o cloșcă.

            –Mâine o dau gata și pot să ies cu ea pe mare. (Nu luase în seamă ce îi spusese moș Luca, băiatul se gândea tot la ale lui) O să vezi cum o să mă întorc din larg cu pește, o să vezi moș Luca!

      Bătrânul îşi simţi trupul zvâcnind înainte, dar nu-şi arătă zbuciumul. Scormoni cu un capăt de vreasc jarul în plită și părea să fi băgat în seamă vorbele băiatului. Apoi duse doar palma cu degetele răsfirate spre buzele băiatului, cu gând să-i oprească durerea şi freamătul.

–Numai Dumnezeu ştie, copile! Dar încă n-a venit timpul. Trebuie să mai crești pentru a ieși singur în larg. Bucură-te de tinerețea ta! Scap eu și de boala asta ca o povară pentru mine...

        Lumina candelei devenise tot mai palidă, semn că seul era pe sfârşite. Moş Luca se ridică încet, cu trupul încă şubred. Şi poate s-ar fi prăbuşit dacă nu ar fi fost sprijinit la timp de băiat şi dus pe patul cu saltea umplută cu iarbă de mare. Vorbise ceva mai mult după o săptămână de zile de când era ţintuit la pat. Iar în tot acel timp Tina îl hrănise cu te miri ce, că în afară de o cană de apă şi cât să saturi o vrabie, el nu vroise să pună în gură. În casa lui moş Luca mai intra, când și când, mătușa Evdochia de le aducea câte o strachină cu borş de peşte şi un boţ de mămăligă, dar şi acestea se răceau, uitate lângă patul lui.

            –O să ies de unul singur cu barca, o să vezi! repetă ca pentru sine Miron. Trebuie să fac încercarea asta de unul singur...

   Bătrânul se răsuci pe loc, în aşternut, pe salteaua umplută cu iarbă de mare, mormăind ca pentru sine:

–Ce o să fac, doar nu m-oi certa acum cu tine? Vezi că se lasă și ceaţa pe mare. Apoi, ridicând privirea spre fereastră, ascultă în depărtare ţipătul pescăruşilor care se roteau jos la ţărm:

–Poate că o să fie şi furtună pe mare. Auzi pescăruşii?

–Ştiu eu că doar vrei să mă sperii. Am mai început şi eu să ghicesc semnele de pe mare, ai uitat? Dar nu mai avea cine să-l asculte, fiindcă nu peste mult timp băiatul îi auzi sforăitul molcom, semn că pacea și timpul somnului se furişase în trupul bătrânului.

        A doua zi, când se trezise moș Luca, Miron nu mai era în așternuturi. Tina credea că fratele ei se dusese pe la mătușa Evdochia. „Am să trec și pe la dânsa!”, atât îi spusese. Și cu promisiunea că se va ţine de cuvânt plecase el liniştit în ziua aceea de acasă şi acolo pe ţărm, unde îşi lăsase ancorată barca, se pusese mai cu sârg să-şi termine treaba şi să-şi bucure sufletul când avea să-şi vadă minunea înfruntând marea. Ceaţa pe mare părea a se risipi în curând. Moş Luca se temuse fără niciun temei, pesemne. Doar pescăruşii ţipători ademeneau în rotocoale, pe deasupra valurilor, bancurile cu peşti. Soarele răzbise de-o suliţă deasupra orizontului şi Miron pregăti barca de pus pe apă. Simţi nisipul ţărmului, care la  început fusese rece pentru picioarele lui goale, cum începe să se încălzească. Pescăruşii se puseseră pe ţipăt deasupra mării şi o pasăre de noapte, pesemne, de undeva de pe un horn de casă,  undeva în cătun, se făcu auzită de la distanţă. Apa clipocea, pleosc-pleosc, în burduful bărcii, imitând glasul lui moș Luca: „ceață... ceață...” Mânuind lopețile legate în strapazane ieși în larg. Trecuse deja de stâncile din stânga malului înalt, iar satul pescarilor aproape că nici nu se mai zărea. În stânga, mult în depărtare, zări pintenul stâncos al ţărmului, obturând orizontul. „Cred că am învățat lângă moș Luca să-mi înving teama şi să nu-mi fie frică dacă are să vină furtuna” mormăi Miron. Era chiar bucuros că scosese barca pe mare şi poate că zilele următoare, își zicea, își va putea ține și promisiunea față de Tina.

       Stoluri de pescăruşi veneau ţipând dinspre larg, în zborul lor mult prea jos, cât mai aproape de crestele valurilor înspumate. Alunecau grăbiţi, agitaţi, atingând cu aripile spuma lăptoasă a valurilor. Ţipătul lor strident părea să anunţe celor de pe ţărm că ceva neprevăzut urma să se apropie dinspre larg. „Poate să vină, oare, furtuna?” Și Miron privi cerul, dar nu erau acolo semne de furtună. În cele din urmă a ieșit atât de departe în larg, încât nu mai zări nici țărmul.

      Băiatul strânse, tot mai ferm, în palmele late, încercate, mânerul lopeților, dar tot timpul era cu privirea aţintită departe, spre larg. „Dacă e să gustăm şi din ciorba iadului, atunci să te văd băiete?” auzi o voce venită din interior. Liniștea aceasta aparentă, care de cele mai multe ori prevestește furtuna (știa asta de la moș Luca), putea fi mai îngrozitoare decât furtuna, dacă nu știai cum să te ții tare și să-ți păstrezi calmul.

–Suflă, suflă turbato! O să-ţi frângi tu gâtul, odată şi odată!

       Strigase cu voce tare și chiar se miră de curajul lui. Dar nimeni nu-l auzea. „Toate ca toate, trebuie să-mi înving spaima” își zise. Un val izbi dinspre babord și barca se înclină. Văzu și el cum barca se scufundă până aproape de nivelul strapazanelor. Dar Miron stăpâni lopețile și îi asigură pentru moment linia de plutire. Barca însă, săltată ca un fir de trestie pe valul acela, cădea apoi în gol ca un bolovan. Băiatul realiză că izbitura fusese groaznică, dar el se încleștase bine de lopeți și nu lăsă valul următor să îl izbească cu putere, când de un bord, când de celălalt. Barca continua să se hâțâne ca un leagăn și el încerca din răsputeri să nu fie aruncat când într-o parte când în cealaltă și toată încrederea îi era în mânuitul ramelor. La un moment dat auzi și un vuiet surd, venit ca din adâncuri, și o secundă rămăsese suspendat în văzduh, apoi, când barca căzu în gol, se prăvăli cu zgomot pe fundul bărcii. Se lovise un pic la cap, dar își reveni imediat și își reluă, repede, locul la rame. Nu pentru mult timp, fiindcă îl apucase tremuratul. Trase lopețile din strânsoarea strapazanelor și le puse pe fundul bărcii. Se ghemui instinctiv și el pe fundul ei. „De ce mi-o fi așa frig?... Unde o fi țărmul ăla?” se întreba.

       Mai prinsese cu moș Luca o hulă la fel de urâtă, una care-i istovise şi-i aruncase cu toată dârzenia trupurilor lor încercate, între stâncile prăvălite până în mare, până aproape de ţărm. Norii vineţii, alburii, răsucindu-se ameninţători, cât mai jos înspre ape, îi luase și atunci prin surprindere; atât de rapid se petrecuse totul, încât nu mai avuseseră timp să se pregătească de ce era mai rău. Când hula şi urgia valurilor îi surprinsese în larg, Miron încercase din răsputeri să mânuiască ramele bărcii, luptându-se cu forţa apelor şi furia mării pentru a încerca să menţină prova bărcii perpendicular pe direcţia crestei înspumate a apei. Și atunci se năpustise valul ca un ciocan pneumatic asupra coastelor firave ale bărcii. Fiind prea plăpând, îl ajutase și sfătuise moș Luca. Dar acum era de unul singur. Când își mai reveni, cerul era vinețiu de nori. Se și întunecase pe mare. Căută pe cer stelele, dar ele încă nu se zăreau. Îl învățase moș Luca semnele de orientare pe mare. De la roțile din spate ale Carului Mare trebuia doar să tragă o linie dreaptă și cam la de cinci ori distanța dintre roți avea să dea peste Steaua Polară. „Steaua Polară nu se mișcă niciodată de la locul ei de pe cer” îi spusese moș Luca. Cu fața spre ea, direcția spre orizont arăta nordul, iar invers, în spatele lui trebuie să fie sudul. Moș Luca îl mai învățase că pe timp de iarnă avea să afle punctele cardinale după cum luna era în faza de pătrar, că acolo e sudul, sau când e lună plină, acolo se găsea estul. Dar de unde să ia el luna acum? Nici stelele nu se zăreau. Potrivi lopețile la locul lor și continuă să vâslească cu încredere că direcția spre care înainta îl va aduce către țărm, înapoi de unde plecase. Începu să se roage și asta îi făcu, o vreme, bine. Simțea marea ca pe o ființă cu care trebuia să se lupte cu îndârjire. „Mă bat cu tine până o să te înving!” repeta după fiecare rugăciune făcută. Dacă ar fi fost pe uscat, s-ar fi orientat după intrările păsărilor în cuib; întotdeauna ele își fac intrarea dinspre sud, așa îi spusese moș Luca. Un fulger, ceva mult mai departe, despică apele și la câteva secunde se auzi și tunetul. Apoi  fulgerele și tunetele se făcură tot mai vizibile undeva în depărtare. O altă lumină puternică care urmă unui fulger căzut ceva mai aproape îi dezvălui, mult în față, stâncile. „Sunt mult în stânga cătunului” gândi el. Și parcă se auzea bătând cu aripile, aerul, o  pasăre. Nu putea să vadă pasărea din cauza ploii care începu să cadă pe neașteptate. „Asta mai lipsea!” murmură el. În cele din urmă zări și păsările. Câțiva pescăruși zburau dând roată stâncilor și cârâiau deasupra hăului stârnit de valurile ce izbeau, cu forță, stâncile. Cârmi barca spre stânga, spre locul acela unde acostau pescarii, de fel. Ploaia continua să răpăie într-o nouă și intensă cavalcadă și asta îi făcea, spre mirarea lui, ceva mai bine. Poate că unde se iviseră și zorii dimineții. Pe țărm deja zărise rochia îmbibată de ploaie a Tinei. Îl zărise și ea și îi făcea cu mâna. Furtuna îi smulgea rochia, dar ea continua să și-o aducă înapoi cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi făcea semne disperate. Când trase barca la țărm, își simți picioarele țintuite, ca de plumb, dar reuși să iasă din barcă, să arunce parâma pe mal și să o amareze de cârligul dalei de ciment. Tina îi sări înainte și îi căzu la picioare. Și Tina, chiar plângea:

            –Știam că ai să izbutești. Moș Luca, în genunchi, s-a rugat toată noaptea dinaintea candelei aprinse la icoană. M-am speriat tare, Miroane! Am crezut că n-are să se mai ridice de jos, dar când mi-a pus mâna pe creștet am știut că o să fie bine. Mi-a zis : „L-am auzit, Tina! Așa mi-a vorbit El: <<Bucură-te, Luca! Fiul tău era pierdut și s-a întors>> Du-te, Tina, du-te să-i ieși înainte lui Miron și să vă întoarceți împreună, așa mi-a zis”. Atunci, eu am știut că ai trecut încercarea. Hai, frățioare, ne așteaptă!

     El încă stătea pironit lângă cârligul de care legase barca, privea la Tina, surioara lui, ivită ca o providență acolo pe mal și i se părea că marea de la picioare îi privea și ea pe cei doi și i se închina zeului ei. N-a zis nimic. Doar și-a luat surioara de mână și au pornit, prin ploaia rece, la pas vioi către casă. Moș Luca îi aștepta, stând neclintit, la fereastră. Miron îi auzi doar strigătul grav, a mustrare, înghițit apoi și el de răpăielile ploii.