Continuăm să descifrăm câte ceva din „osatura psihologică” a personajului din povestirea „Încurcătură de minte” postată fragmentat de Liviu Ioan Stoiciu pe blogul său. Omul-de-ocară îşi face procese de conştiinţă? Aflat „pe prag” de a lua unele decizii, Omul-de-ocară îşi aminteşte vag, cum Aristotel, în cartea a treia a Retoricii afirma că orice „asemănare” prin intuiţie, între lucruri neasemenea conduce la o metaforă în actul de creaţie. Autorul ştie, că: viziunile, visele, până şi halucinaţiile cele mai mărunte născute din închipuiri, sunt materie primă pentru naraţiunile sale. Presiunea exercitată de societate asupra sa, îi stimulează elanul creator. Eseurile dictate sub transa visului, în subconştient, sunt argumente venite să arate că, Omul-de-ocară nu face parte din clasoarele în care specialiştii îi ţin sub lupa zilei pe toţi cei cuprinşi de bolile somatice şi mintale. Că gândul şi nebunia, sunt anomalii ce urmează în viaţa artistului, căi cu totul distincte, o ştie prea bine. Atunci, cum putem noi, traduce, imperioasa lui nevoie de autodepăşire? Doar prin atitudinea sa oscilantă (taman în prag de vis) împotriva unui dezechilibru al propriei vieţi, moştenit şi nu instaurat cu trecerea anilor? Faza preparatorie a actului de creaţie, se petrece în inconştient, spune Omul-de-ocară. Faza de inspiraţie, precede unui joc de depersonalizare... Gândul mă duce la posedaţii lui Dostoievski. Stavroghin avusese parte de un trecut zbuciumat şi o geneză plină de peripeţii. Degradat şi trimis ca simplu soldat într-un regiment de infanterie (vedeţi similitudinea cu Omul-de-ocară, alungat de la Cotidianul?), Stavroghin se complace acum într-o existenţă de „unghere”. Ca şi diavolul – la care făceam anterior trmitere – Stavroghin rătăceşte o vreme, prin acele unghere şi medii sociale de la periferie, rămănând rece faţă de lumea pe care o cercetează cu un ochi indiferent. Tentaţiilor de sinucidere ale Omului-de-ocară, Dostoievski le-a opus „decizia” unui personaj căruia i-a copt imaginaţia: sinuciderea lui Stavroghin. Dar, să nu anticipăm. Este cunoscut cazul pictorului Giorgio de Chirico, în pânzele căruia, mai târziu, neliniştea a fost înlocuită de măreţie (în pânzele sale) după ameliorarea bolii. Vă închipuiţi, ce pacoste pe capul Omului-de-ocară, să i se prescrie de critica vremii, sindromul individului depresiv neurasteniform! Acest aspect, ar anula frumuseţea poemului condus cu abilitate de autor, iar noi, am cădea doar pradă metaforei construite cu migală. Cheia, însă, se află numai la personajul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu