luni, 16 septembrie 2013

408. Plajele însorite din Halkidiki (8)

 1. Soţia Cornelia aventurându-se spre stâncile nordice ale plajei.
2. Fiul Ady, coborând o pantă stâncoasă spre plajă.
 3. În spate se zăreşte micuţa plajă de la "orange beatch".
 4. Cobor spre partea sudică a plajei.
 5. Sirenele sculptate direct în stâncă.
6. Fiul meu lângă o sirenă arzoasă rău. Discul soarelui e la picioarele soţiei.

Notă: Nici nu ar mai fi de scris, altceva, imaginile spun totul.


8. Orange beatch    
                                  Motto:
                                                „Din discul auriu exală
                                                Şi orice strop se scurge, mut
                                                Pe vârful muntelui tăcut,
                                                Vărsând tăcerea muzicală
                                                Pe-această vale-universală”
                                                             (E.A.Poe)                                                   

   Nimeni nu se desparte de locurile ce i-au prilejuit astfel de întâmplări de neuitat, fără să-i rămână în suflet durerea că le-a părăsit, poate, pentru totdeauna, fiindcă acele locuri unde i s-au petrecut, toate, au un farmec neşters. Încerc să mă desprind sufleteşte de acele locuri de la Kriaritsi şi Sartri, cu credinţa pe care Kafka o punea în gura Olgăi, atunci când i se adresa lui K. Citez: „Nu, K., nicidecum... Nu sunt glume, sunt grijile care mă muncesc mai tare. Totuşi nu ţi-le povestesc ca să-mi uşurez sufletul şi să ţi-l încarc pe al tău...”. Probabil, să ne uşurăm sufletele, am ales ca în drumul dela Sartri spre Vourvourou, să cotim, direct din şosea, la dreapta, pe un drum de ţară nemarcat (la întoarcere aveam să vedem o plancardă din tablă cu inscripţia – mâzgălită cu un spray din cel utilizat de tineri pe tot felul de ziduri – pe care se zărea un scris aproape citibil: "orange beatch"); aşadar, am rulat maşina 100-200 m pe un drum prăfuit printr-o pădure de pini, până am dat de o plajă căreia nu i se face deloc reclamă, dar, care nu-i mai puţin impresionantă ca suratele ei de pe braţul Sithonia. Am parcat maşina sub umbra unor pini falnici, într-o poiană unde se aflau parcate mai multe automobile şi am coborât printre mărăcinişuri, şi tufe sălbatice, pe cărări înguste, spre plajă. Portocalia beatch (sau orange beatch) – cum i se mai spune – este o plajă îngustă, cu puţin nisip, într-o deschizătură a unor stânci roase şi zdrenţuite de valurile mării. Când am ajuns noi (în august) marea era liniştită şi plaja încărcată cu turişti. La prima vedere este vorba, aici, de o plajă cu totul insolită. Stâncile abrupte ce o străjuiesc, te fac să dai înapoi de la impulsul iniţial, de a le escalada. Coasta plină de mărăcinişuri dintre platoul stâncilor de deasupra plajei şi pădurea de pini ce urmează, îţi opresc, şi ele, din elanul tău de a înainta dintr-o parte, în cealaltă a plajei de forma unei potcoave gâtuite. Am observat câteva hamace agăţate de crengile pinilor, în imediata apropiere a pădurii, în care se odihneau turişti ce petrecuseră, pesemne, o noapte-două, aici. Orange beatch nu mi-a făcut impresia unor locuri dezagreabile. Ba din contră. Statuile sculptate direct în stânca de munte, ale unor sirene cu coada în mare şi trupurile la vedere, ne-au stârnit curiozitatea. Ne-am aventurat până la ele şi am făcut câteva poze. Dincolo de platoul stâncos, ce le adăposteau pe sirene, am avut imaginea unui munte cu stânci colţuroase, coborând brusc în mare, a unui perete stâncos, asaltat cu tărie de furia valurilor venite dinspre largul Mării Egee. Era înfiorător să priveşti în jos, acolo, la baza stâncilor, unde marea era tot o spumă. Existenţa mea acolo sus, privind în jos marea, era, precum (o aveam în închipuire) a lui Don Quijote călare pe Rosinanta lui, încordând braţul schilav să proptească suliţa în gâtul balaurului. Aristotel, povesteşte că, întrebat de ce anume Existenţa ar fi pentru el TOTUL, ar fi răspuns: „Pentru a contempla Cerul şi întreaga ordine a Cosmosului”. E ca şi cum, aş sta eu dinaintea unui templu antic şi mi-aş exprima întreaga evlavie lăuntrică. Fiul meu n-a rezistat ispitei şi a intrat să facă o baie în mare, în apa limpede, cristalină, strălucind cu oglinzile ei în care se reflectau razele unui soare ridicat de două suliţe, pe cer. Deşi, fiul meu a insistat să rămânem aici, spre dezamăgirea lui, am hotărât să nu rămânem, ci să ne continuăm drumul, mai departe, spre Vourvourou.


                                               (episodul 9: vineri)           

4 comentarii:

  1. Vai-vai, ce mai părinţi neascultători!...
    Aşa o să rămînă Fiul cu nostalgia sirenelor din coapsele stîncoase-ale plajei, în loc să spuspine sirenele după el... Ori, mai ştii!...
    Culai Hăţaş, megieş cu Hogaş Kali- Stratul.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aşa-i bădie Culai! Dorul de casă, ori şederea noastră fusese prea lungă, nu ştiu! Ceva mă mâna cât mai aproape de casă. La "orange beatch" am văzut cele mai prăpăstioase locuri, dar şi cele mai impresionante. Un amestec ciudat din cele două ipostaze.

    RăspundețiȘtergere
  3. Domnule al nostru Tudor, vă invidiez! Aş da orice să ajung pe aci, însă n-am ce da! Dar, cine ştie! Oricum, mi-aţi sugerat un vis cu ochii deschişi!

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnule DAD: Eu am avut şansa unui bulgăre de zăpadă în flăcările iadului, cum spune un proverb oriental (sau asiatic!?). Dacă am reuşit să-i fac şi pe alţii să viseze la acele locuri (pe care le-am descris, după propriile-mi puteri), atunci am mai deschis o fereastră pe unde se poate, încă, visa. Restul... îl înfăptuieşte TIMPUL.

    RăspundețiȘtergere