luni, 30 septembrie 2013

417. "Himera cu sfeşnic aprins" . de Doina Popa (cronică la carte)


Tentaţia amânării la prozatoarea Doina Popa
                            Motto:
                                „Fiecare îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul”.
                                                                                                (Hermann Hesse)
   Cu volumul de povestiri „Himera cu sfeşnic aprins” de Doina Popa, apărut la ed. Rafet, 2013 – volum premiat la Festivalul „Titel Constantinescu” cu premiul „Dumitru Pricop”, autoarea se situează de partea scriitorilor ce au dovedit în cărţile lor, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. Cu anumite excepţii nesemnificative, în ansamblul acestui volum, ce însumează un număr de 13 povestiri, Doina Popa e interesată, deopotrivă, de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor, deşi, pare să-şi concentreze proza scurtă în termeni uimitor de nesofisticaţi, asupra personajelor care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie. Cititorii vor avea prilejul să constate ei înşişi prin aceste povestiri de faţă, că atmosfera, sensibilitatea, uneori şi temele, o apropie pe Doina Popa de universul prozei sud americane, că se vor simţi foarte familiari cu specificitatea „în doi” a prozelor scurte ale autoarei şi le vor atribui un elan moral după amânarea sentinţei finale din aceste povestiri.  În povestirea „Himera cu sfeşnic aprins” (cea care deschide volumul), un Eu, personaj „meticulos şi consecvent” cu sinele său şi care îşi construise până la întâlnirea cu o Ea „cu migală bruma de siguranţă”, fiind absolut sigur „că nu avea cum să intervină vreo fisură în eşafodajul blindat pe care şi-l crease”, termină prin a constata că totul nu fusese decât o himeră.  Ceea ce la început i se păruse  „o abatere de la regulă”, sfârşeşte doar cu amânarea unei decepţii preconizate în ochii „îngerului păzitor” aşa cum fusese încadrat în icoana construită de Ea. În ansamblul rostuirilor psihanalitice, ca într-un eşafodaj al construcţiei stilistice mânuite cu migală de către prozatoare, surprindem speranţa unui subconştient ce îşi „aprindea lumânarea în sfeşnic şi El adormea obosit şi fericit la culme”. Cu povestirea „Un dram de noroc”, suferinţa mocnită din ochii şi de pe chipul personajului feminin, avea să detoneze, nu în urma trecerii anilor petrecuţi tot într-o goană nebună după „realizări” materiale alături de soţul ei (când şi norocul pare a le fi un zeu ocrotitor), ci, ca urmare a unei teribile constatări aflate la capătul drumului, tocmai de la acela care le furniza idei geniale de propăşire şi bunăstare. Astfel de abordări ale prozei, o întâlnim la prozatorii analitici, dar, autoarea se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Atenţia autoarei este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă. „Voalul miresei” nu-i decât relatarea unei nunţi de la ţară, făcute în grabă şi cu toate detaliile ei, aceasta nu poate trece neobservată datorită unor ghinioane petrecute acolo şi, evenimentul ca atare, în loc să aducă liniştea în casa proaspeţilor căsătoriţi o umbră de incertitudine, cât o scânteie la început, va spori încordarea, şi ca un vierme, în timp, le va decima la toţi, sufletele. Morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale şi autoarea mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor, dar pe de altă parte, are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi riguroase, că există ordine, şi prozele nu dă soluţii ci numai deducţii, după citirea acestora. Şi, putem aminti, în acest sens, povestirile „Mânuitorul de umbre”; „În afara vârtejului”; „Negru de fum”, etc... Aşa cum subscrie şi Emil Lungeanu, în prezentarea făcută succint pe coperta a IV-a a cărţii, poveştile în doi ale autoarei rămân în continuare „analizabile în termenii unor ecuaţii fără soluţie”, dar, privind în ansamblu şi celelalte povestiri scrise în registru mult mai dinamic (şi aş aminti aici: „Ploi torenţiale” şi „Rondul de flori”), mă opresc la două trăsături vrednice de laudă. Una constă în faptul că stadiul caracterelor omeneşti pe care ni-l propune autoarea, au o anumită aplecare spre zona de mister şi anamneză a prozatorilor sud-americani, proză întreţesută cu un soi de amânare a rezoluţiei, tehnică folosită în proza de psihanaliză. Cealaltă: Doina Popa, un bun psiholog al construcţiei prozei (gen Hermann Hesse ori Thomas Mann), nu alunecă în detalii nesemnificative de psihanaliză. Volumul oferă cititorului şi alt gen de povestire, cu teme ce structurează cu totul altceva. O astfel de povestire este „Vară pribeagă”, scrisă sub forma unui spectacol în cheie parodică cu multă încărcătură socială. Povestea tinerei Silvia, ajunsă în capitală, bazându-se doar pe nurii, farmecele ochilor şi frumuseţea corpului, nu-i decât o tristă constatare a cititorului, că lumea îşi are doar legile ei implacabile, că „victoriile” ori „farmecele” trupului, sunt efemere dacă nu-s şi corect drămuite, iar iubirea imposibilă dintre un bărbat în vârstă şi o fetişcană zvăpăiată a călcâielor aprinse după oricine, nu poate avea decât consecinţe extreme, sfârşind în ironie. Astfel de proze (ca „Vară pribeagă” şi „Compotul de vişine”), pendulează între sentimentul ridicolului şi nevoia acută de a ironiza astfel de situaţii Autoarea, atentă la detalii şi nuanţe, introspectează mereu stările afective extreme ale personajelor sale. Nucleul povestirilor se constituie din monologul (auto)analitic al protagoniştilor. Elementul neaşteptat în proza Doinei Popa nu vine nicidecum din scenariul întâmplărilor narate, ci din această tentaţie a amânării unui eventual, posibil scenariu, când conflictul dintre cele două personaje se stinge, binenţeles, de la sine. Stilul direct al narării, pune în continuă priză cititorul (a se vedea „Ploi torenţiale”). Monologul interiorizat al autoarei coparticipantă la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul pe care o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl uită de fapt. Inerţi cum sunt (o parte dintre ei - jumătatea părţii -), eroii prozatoarei Doina Popa, nu-s în fond rău intenţionaţi, ci numai ameninţaţi cu amânarea unor soluţii rămase neverificate în ecuaţie.    

                                                                                                              Tudor Cicu



Un comentariu:

  1. Tudore, ţi-ai salvat sufletul. Dincolo de toate, eşti un altruist "incorigibil". Ai stofă aristotelică, eşti un boier al minţii. Să te ţină Dumnezeu sănătos. Cât despre doamna Doina Popa, nici nu ştiu ce să mai cred, ştiu ce scrie şi mă mir că e loc de două săbii în aceeaşi teacă. Ca-n povestea lui Brâncuşi cu Rodin, în umbra marilor copaci nu prea ar mai fi loc şi de alte plante. Iată, dna Doina răstoarnă regula de la excepţie, are o personalitate viguroasă, un scris foarte sobru. Cred că Liviu e mândru în felul său hâtru. Ce să mai zic, mă consider un norocos pentru că am cunoscut această "familie literară". Te felicit pentru percepţiile tale inconfundabile. Cu drag, Marin

    RăspundețiȘtergere