miercuri, 25 septembrie 2013

415. Plajele însorite din Halkidiki... (9 şi final)

 1. Altă imagine de la Orange beatch
 2. Tot Orange beatch
 3. Fiul meu, în Marea Egee, încercând apa cu piciorul.
4. Apus de soare pe Marea Egee, ca un apus al povestirilor din Halkidiki.


9.  Cu Nikiti, încheiem şi sejurul nostru prin Halkidiki   
                                    Motto:
                                                „Fii mei şi-ai nimănuia
                                                ascultaţi la taica
                                                lui Gruia,
                                                „afară a-nflorit orzoaica
                                                şi-a fătat iepuroaica
                                                trei viţei şi-un ou –
                                                că mâine se deschide Drăgaica
                                                în târgul Buzău”
                                                             (Ion Gheorghe)

   Păi, cam aşa e după ce soarele te bate în cap: începi să aiurezi „a fătat iepuroaica/trei viţei şi-un ou” – mai bou, cine nu crede de mă-ntărâtă din nou. Să-mi fi dat mie soarele dogoritor sau vântul sărat al apelor din larg (uneori încărcat cu un miros de scoici putrede, amestecat cu alge intrate în putrefacţie) ori, întregul climat de acolo de pe plajele ce tocmai le părăsisem, o anumită stare de nervozitate, dezechilibru mental, nu ştiu! Cert e, că tocmai părăsisem o plajă de vis (orange-beatch) şi am plecat spre Vourvourou şi, de acolo, ştiam, şi-mi doream să plec cât mai repede spre casă. Îmi ajungea mentalul hrănit până aici, numai cu impresii solare. Voiam altundeva, cât mai departe de locurile care-mi oferise destule surprize. La Vourvourou am ajuns cam la o jumătate de oră de mers pe nişte şosele perfecte, care tot coborau şi iar coborau. Am tras maşina chiar lângă nişte ambarcaţiuni: iole, iahturi, bărci pescăreşti, un ţărm care numai a plajă nu semăna. Vorvourou este situat lângă o lagună puţin adâncă, aproape înconjurată de pământ fertil cu vedere spre un golf aproape strangulat. Ici, colo, nişte insuliţe risipite. Există şi plaje de nisip de o parte şi alta a ambelor părţi a golfului, numai că, de!, am strâmbat din nas şi, fiindcă nu ne-a plăcut, cam la toţi, am plecat mai departe. Aşa am nimerit la Nikiti (un orăşel, situat tot la mare). Dacă nu mă înşel, e pe braţul Kasandra, imediat la intrare pe partea estică a braţului. Marea era atât de calmă şi liniştită, că dacă băgai piciorul în apă, făceai în jur, unde-unde! Nu prea am fost încântaţi că plecasem de la Orange beatch, dar, hai s-o lăsăm moartă, i-am zis fiului meu, şi să acceptăm ce ni se oferă şi ni s-a dat. N-avea sens să intru în discuţie cu ai mei, că, am şi zis la un moment dat: „Ce s-o mai lălăim şi să stăm acum la palavre, c-o fi albă, c-o fi neagră? Oprim aici,, staţionăm câteva ore şi, apoi, din nou la drum!”. Frate, chestia asta cu palavrele, pe o vreme aşa caniculară, chiar nu dădea bine la stomac. Plaja de la Nikiti este împărţită în mici parcele de plajă, prin înguste ziduri de piatră împlântate în mare (2-3 m), procedeu repetat de-a lungul întregului ţărm. Astfel, valurile, (şi nici măcar vântul) nu putea urni pânza apei. De aceea, pe fundul apei, tot cam la 2-3 m de ţărm, plante marine, unele chiar cu frunzele late, ca brusturii de pe la noi,  se instalaseră prin rădăcini bine înfipte pe fundul apei, fără a fi deranjate de la locul lor. Dincolo de aria acestor plante, urma fâşia de mare cu nisip pe fund, apoi marea, limpede, în care meseriaş înotător, să tot fii! Nu ne-am simţit plictisiţi, ne-ar bate Dumnezeu, dar pun pariu că ai mei nu au fost tare încântaţi. Pe plajă era o viermuială continuă. Unii veneau, alţii plecau... tot o forfotă sub canicula zilei. Masa de prânz am luat-o pe o terasă din imediata apropiere, aflată chiar pe plajă, sub nişte duzi care ne ofereau cu bunăvoinţă umbra lor. Am comandat trei porţii de souvlaki (frigărui de pui) şi bere. Toate la un preţ convenabil: 28 euro, cu totul. Apoi, din nou, ne-am instalat pe plajă. Când soarele era taman trei suliţi (măsurate din centrul boltei înstelate, către asfinţit), am strâns lucrurile şi cu un gest făcut din degetele strânse în dreptul buzelor, ne-am luat adio de la tot ceea ce a însemnat: Halkidiki. Pe drumul spre casă, mă gândeam cum voi spune eu povestea aceasta atâtor oameni. Cam tot ce ştiu, acum când închei aceste rânduri, e că mi-e dor de tot ceea ce a fost. Cum însă, redai câte ceva, din tot ceea ce ţi s-a întâmplat, asta nu pare, ci, e ca şi cum pierzi ceva drag, numai al tău. De aceea, şi voi, dacă o faceţi cumva, cândva, aduceţi-vă aminte că începe să vă fie şi vouă dor de toate câte aţi amintit şi povestit, şi aţi lăsat în urmă.


                                                               (sfârşit)           

2 comentarii:

  1. Ai perfectă dreptate, Efendi povestaş, povestar!
    Doar amintirile, fie şi ale altora (vezi Sadoveanu Magnificul, după care mulţi "mari" s-au luat, chiar şi de nu au recunoscut asta) au preţ în perenitatea literară. Plusul de fantasmagoric (rod al imaginaţiei pure) e ca sarea şi alte mirodenii în bucate. Că, fără el, nici cea mai realistă, naturalistă textuire nu s-ar ceti cu deliciu.
    Nu uita ca, la editarea-n volum, să cureţi impresiile de zgura, scaieţii, colbul grabei - că nu-i numai aur.
    Scena cu mesele pe subt aguzi mă duce cu gîndul că ăia or fi fost pomi castraţi, doar pentru frunze. Că, de erau fructiferi, ar fi fost vai de tălpicii, tălpile, tenderele şi coatele şi capetele voastre. V-o spune un copil care-a crescut c-un Agud "negru" în fundul curţii. Dar, matur, mai e şi obligat să evite sezonier agudele şi amasele (corcodelele) stîrcite fleaşc pe trotuarele burgului aista, ai cărui locuitori au pesemne oase-n burtă. Că-n loc să se aplece şi să le culeagă şi să se ospăteze-n deliciu, le calcă-n picioare cu nesimţenie. Şi, cînd am aflat că-n nord-vestul ioropei "mirabelele" sunt cele mai scumpe fructe-trufanda din absolut toate sezoanele fructifere, m-am crucit.
    Era-n varq lui 1991, am avut o oaspete din regiunea pariziană, căreia nu-i venea a crede că poate să se aplece, de nimeni interzisă, ca să culeagă din iarba grasă din faţa blocului, corcodele pe-alese!... Da, dar atunci, între cele două rînduri de-nalte blocuri, aveam vreo 7-10 ha de spaţiu verde pomifer şi florifer, prin care trecea ruşinată o doar pe două benzi circulante pentru maşini cale. Mai generoase păreau trotuarele, şi ele mărginind pe atunci drumul, departe de temeliile blocurilor.
    Acu, din spaţii verzi de acum 20 de ani, mai nimic! Extinderea buticarilor, medicilor şi notarilor de la partere, parcări pe ambele sensuri şi dublarea-n lăţime-a şoselei (cică bulevard, dar nu numai cîţiva pomi leşinaţi, încorsetaţi de trotuare şi-n rest ce-a mai rămas din unele tufe), a transfigurat climatul în unul deşertic vara şi siberian iarna.
    Binefaceri ale civilizaţiei, ha? - Eh, mon cul!
    Coulai, Leberger, sans brebis.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bădie, bădie: scroafa-i mortă-n vie şi noi bem razahie! N-am de gând (nici n-am avut) a scoate o nouă carte cu aceste impresii de călătorie. Eventual, doar a le folosi (mici însemnări dintre acestea) în unele scrieri. S-au scris -tomuri - de călătorie. Cine ar mai fi interesat de aceste însemnări oarecare? Dar, puse în alt context, cu alte scrieri, alăturate (cu har gândite), cred că vor aprinde beculeţul acela roşu! M-am amuzat scriind, sper ca şi cititorul meu, să rămână, doar la nivelul acestor rânduri scrise. ATÂT!

    RăspundețiȘtergere