2. Partea nordică a plajei
3. Fiul meu se pregăteşte de o baie în mare, la Kriaritsi
4. Taverna de la Kriaritsi.
5. Vila patronului, unde ne-am cazat (fără alte comentarii, decât cele scrise)
6. Kriaritsi
Motto:
„Poeţii
locuiesc în afara fricii
Şi, precum Soarele luminează direct, ei vorbesc
fără ocolişuri. Nici o palmă nu poate să
le închidă gura”
(Nikiforos Vrettakos)
1.
Aşteptând, resemnat, lângă maşina parcată pe o străduţă, lângă hotelul
„Asteras”, mă gândeam la nefericitul K. (personajul din „Castelul” lui Kafka):
Doamne, cum mai credea K., aflat în faţa Friedei, când îi spunea că,
venerabilul domn Klamm, trebuie să-l asculte. „Asta-i imposibil (zise
Frieda) Ce idee!” Adică –ştia dinainte–, Klamm n-o să stea de vorbă cu K.,
niciodată. Chiar îi precizase: „- Cum poţi să-ţi închipui că o să stea Klamm de
vorbă cu tine?” Ei, bine aşa! Nu-mi închipuisem că patronii greci de la Astares , vor sta de vorbă cu nişte
români, pe care, în altă parte a Greciei, un oarecare pescar, numai auzind că
sunt din România, îi apelase cu „gypsi”! Tot drumul de la Sartri spre Kriaritsi (cca 9 km ) mi-am tot făcut şi desfăcut,
astfel de idei. Imediat, după primul pod pe sub care am trecut, am cotit
imediat la stânga (pentru cei care se deplasează de la Sikias spre Sartri, drumul spre
Kriaritsi e primul drum aflat în dreapta, înainte de a trece pe sub singurul
pod ce traversează şoseaua). Drumul spre Kriaritsi, drum asfaltat, trece mai
întâi pe deasupra altor două poduri, apoi urmează o coborâre printre dealuri cu
mărăcinişuri şi tufe roase de capre, se trece prin dreapta unei stâne (o rulotă
de dimensiuni mijlocii îţi atrage atenţia: pesemne, un fel de casa ciobanului),
apoi, pe un drum de ţară, neasfaltat, am ajuns la „Paradisos”, plaja şi
campingul de la Kriaritsi. Aici ,
dubiţa a oprit şi patronul (ajutat de traducerea recepţionerei) ne-a spus că
avem plaja, în faţă, un camping cu un mic „supermarket” şi o tavernă în
apropierea campingului unde putem servi masa. Am aruncat şi noi, priviri
fugare, ce-i drept, la peisajul din jur, un platou cu mărăcinişuri şi arbuşti
pitici, tufe roase de capre, la şirul de rulote impresionante (ce ascundea
privirilor noastre, plaja şi marea), la oaza de verdeaţă şi arbori falnici spre
care ni se indicase renumita tavernă, după care, am urcat în maşini şi ne-am
îndreptat pe un drum de ţară (cca 200 m )
până la vila sa de la Kriaritsi. Aceasta ,
o casă cu etaj, aflată la 60-70 m
de a doua casă aflată în zonă şi la 100-150
m de cea de-a treia… Mai multe, nu ştiu să fi zărit,
oricât mi-am aruncat ochii jur împrejur. Între cer şi pământ nu se afla decât
un drum, două-trei case şi mila lui Dumnezeu. Dar, vorba lui Arghezi:
„solemnitatea e totuşi solemnitate”. Am avut, aici, o intrare, de film. După
ce-am parcat maşina în curtea vilei, pe un gazon superb, sub un pin uriaş, l-am
auzit pe patron, strigându-şi sora:
- Stela?!... Stela!...
Bruneta grecoaică, recepţionera
de la hotel, ne-a făcut semn s-o urmăm, iar ea ducea în braţe, lenjeria. Garsoniera
în care aveam să ne petrecem următoarele două nopţi, avea un dormitor cu trei
paturi, o bucătărie separată, cu frigider şi un aragaz cu butelie şi alăturat,
o baie cu duş şi WC. În exterior, afară, sub o copertină (2 x 3 m ), o măsuţă şi cât cuprindea
privirilor noastre, o grădină aflată în spatele vilei, iar la stânga, dincolo
de gardul din plasă, o altă căsuţă, ceva mai modestă (casa ciobanului, cum
aveam să aflăm mai târziu). De acolo, pe o portiţă, am văzut, venind spre noi,
o mămică tinerică, având un copil la 2-3 anişori în braţe, urmată de un al
doilea copil la 5-6 anişori, doar cu o sandală într-un picior, celălalt fiind
desculţ, care ne-a întâmpinat imediat ce am sosit. Nu era Stela. Aveam să ne
convingem, de asta, mai târziu. Vrând să le fiu cât mai prietenos,
vizitatorilor din căsuţa alăturată, m-am adresat puştiului:
- Unde ţi-e sandala, puştiule?
Hei?!... Nu-ţi pasă că ţi-ai pierdut sandala?
Acesta mă privea, ca un mic
ştrengar aflat la vârsta lui, justificat să aibă îndoieli cu privire la cel
care îi vorbea într-o păsărească tare încâlcită şi nepotrivită locului. fac
pariu că mă considera un idiot care nu ştia să vorbească coerent în limba lui
şi că tare îşi dorea să mă car naibii de acolo, cât mai repede. Ori, zâmbetul
meu îi stârnise interesul, că, mă privea cu degetul dus la gură, ca pe-un
extraterestru picat de pe Marte. Sigur că nimeni (dintre cei localnici) nu
înţelegea ce spuneam eu. Dar, parcă mai conta? Pur şi simplu, îşi imaginau un
tip dus cu pluta, ori un fel de tataie înnebunit după copii, ca mai toţi
babalâcii. Sau poate, într-un fel, era chiar amuzant să mă adresez unui copil,
fără ca acesta să înţeleagă o iotă! Mi-am adus aminte de scena de la Sartri (din recepţia hotelului) şi am
luat din maşină cartea mea recent apărută „Balaurul mărilor” (luasem la mine,
în Grecia, două exemplare) şi i-am dăruit-o recepţionerei. Aceasta a întors-o
pe toate părţile, fiind interesată de numărul volumelor apărute sub semnătura
mea (erau enumerate pe coperta IV-a), apoi a silabisit titlul: Ba-la-u-rul…,
întrebându-l pe fiul meu Ady:
- Ce înseamnă „balaurul”?
Nu ştiu cât de lămurită a fost,
reţin doar, că era încântată de cartea primită. De! Doar un scriitor în carne
şi oase i-o dăruise. După plecarea lor, am mai stat la taclale, o vreme. Între
timp venise şi doamna Stela, stăpâna locurilor, dar ne-am dezumflat repede, că
nu ştia o boabă limba noastră, nici engleza, ci ciripea doar în greacă. Fiul
meu mai rupea câte ceva, aşa că i-am lăsat să se înţeleagă printre frânturi de
cuvinte şi alte semne. Trecuse de ora cinci după amiază, aşa că am hotărât
rapid, să vedem plaja de la Kriaritsi ,
aflată la cca 200 m
de noi.
(continuare 6.2: marţea viitoare)
Clasic foiletonist ce-mi eşti, Efendi!
RăspundețiȘtergereTe faci că te aşterni poveştii, dar întrerupi taman cînd cetitorul intră-n extaz... Bre, pe la alde mata nu se ştie că aceea nu-i ... hai, să-i spunem (şi) "lectură", dacă "fapta" se-ntrerupe prea des?...
Ţîne-o, rogu-te, on chic mai multicel, să pot ohta şi eu de plăcere deplină, să nu tot aştept cracanat momentul cînd povestea va catadicsi să mi se ofere iar... Ciocselim ori Teşekkürler!
Culai
Bădie Culai: Aşa-i când albinele îţi iau tot timpul. Nu ai timp să citeşti mesajele dragi. Ciocselim (ceva între foarte si perfect, c aici se scrie cu sidilă). În rest: teşekkurler (adică, mulţumiri), pentru ce? Că scriu cele trăite? Dacă voi scrie o carte, despre aceste călătorii prin Grecia, va trebui să fie, precum calul troian construit de Ulisse. Astfel de episoade, pot constitui scheletul calului (literar) dat ca dar, grecilor. Suntem, o, da! "ante portas"!
RăspundețiȘtergere