. În cetatea tăcerii
Motto:
„Nimic nu este mai mare ca
omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu”
(Sfântul Tihon).
Povestea enoriaşului de care-ţi aminteam,
cititorule, începea aşa: la marginile unei cetăţi, pe un dâmb lângă un drumeag
se afla o cruce de piatră pe al cărei frontispiciu se afla sculptat, Fiul lui
Dumnezeu, Iisus, înfăţişat răstignit pe cruce. Veneau enoriaşii din toate
părţile, tot felul de drumeţi care îngenuncheau dinaintea Mântuitorului de pe
cruce şi se rugau. Se dusese vestea că dorinţele celor care se rugau acolo, cu
toată credinţa, chiar se înfăptuiau. Zamar, un enoriaş scăpătat din cetate, nu
cerea mai nimic. Se aşeza la căpătâiul Mântuitorului şi privea intens până ce
sufletul său era inundat de jale. „Doamne, gândea Zamar acela, pune-mă pe mine
în locul Fiului tău, veşnic în ploaie şi vânt, condamnat să-i asculte şi să-i
privească, în tăcere, pe toţi. Pune
deasupra mea osânda aceasta şi pe El ţi-l ia de-a dreapta Ta, unde îi este
locul”. Azi aşa, mâine tot aşa, până când Domnul a fost mişcat de rugămintea
lui Zamar şi a tunat din ceruri: „Îţi voi îndeplini ruga Zamar. Dar cu o
condiţie! Să păstrezi tăcerea, indiferent de ce vei auzi şi vei vedea. Tăcere
deplină”. S-a legat prin jurământ Zamar şi, de a doua zi enoriaşii îngenuncheau
fără a observa schimbarea, dinaintea crucii pe care Zamar luase locul
Mântuitorului. Într-o zi, a venit un om avut cerşind favorurile unei fecioare
din cetate. A plecat, apoi, uitându-şi punga cu galbeni destinată coruperii
acelei fecioare, la baza crucii. Zamar a observat, dar nu a zis nimic. După el s-a prezentat un om
sărman împovărat de nevoi şi greutăţi, care, vrând a-şi lua zilele, venise să
ceară iertarea Mîntuitorului. S-a rugat cu ochii închişi vreme de o oră întreagă.
Cum a deschis ochii a zărit punga cu galbeni şi i-a mulţumit Domnului pentru
ajutorul trimis şi soluţia aleasă. Într-un timp, venit cu grabă mare s-a
prezentat la cruce şi un tânăr, tare disperat, rugându-se să-i ajute Domnul în
calea pe care tocmai se hotărâse să apuce. Îşi părăsea ţara, peste câteva ore,
luând calea exilului pe continentul ce le promitea tuturor un Eldorado de vis.
Nu mai apucase să se desprindă de la baza crucii, căci asupră-i se năpustise cu
pumnii şi picioarele, omul avut, ce între timp observase lipsa galbenilor şi se
întorsese la locul faptei. „Tâlharule, scoate de unde ştii, de unde te faci că
nu ştii, punga cu galbeni!” Zamar a văzut şi aceste fapte, şi n-a mai suportat
o asemenea nedreptate, prin care un nemernic judeca din proprie voinţă un
suflet nevinovat şi, de acolo de pe cruce, a ridicat vocea: „Opreşte-te, om
fără judecată! Nu este el vinovatul. Faci o mare eroare!” Bogătanul s-a speriat
foarte tare şi, temându-se de mânia Domnului, a luat-o la sănătoasa. Din ceruri
s-a auzit vocea ca de tunet a Domnului: „Zamar, ai încălcat porunca mea.
Părăseşte crucea, n-o meriţi!” „Dar, Doamne, ai văzut cu ochii tăi cum se
înfăptuia o nedreptate! Nu poţi lăsa să se întâmple una ca asta”. „N-ai
dreptate Zamar!, s-a făcut auzită vocea Domnului. Tocmai s-a scufundat vaporul
pe care trebuia să-l ia tânărul acesta. Fusese voinţa Domnului ca acest tânăr
să mai poată avea o speranţă, pe pământ”. O fi înţeles, cititorule, Zamar,
oare, că Domnul şi-n tăcere, lucrează pentru noi? Vezi dumneata: furia aceasta,
setea de a pricepe, năzuinţa de a pătrunde în misterul Universului care ne
înconjoară, a Universului existenţei umane, a tot ceea ce ne înconjoară, le
este dată adolescenţilor în nebunia comportamentului lor. Doar ei trăiesc până
la epuizare această ardere, împingând limita inteligibilului până la tărâmul
inexprimabilului. La maturitate, omul este mai chibzuit. Această constatare mă
trimite cu gândul la Oedip
şi la Igor cel din cântul
de care tocmai ţi-am povestit. Ţineam să-ţi murmur „acel” cânt despre oastea
aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu
acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam
totul, biruinţa la care visa cneazul, trece în stăpânirea uitării şi barba
moşneagului care-mi depăna mie povestea, pare o pată albă în întunericul care
se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz, şi trâmbiţele care vestiseră cu câteva
clipe înainte, în toate cele patru zări, întoarcerea lui Igor. Alunecările
sale, de la Voinţa Domnului
său, i-au fost condamnate pentru totdeauna, la tăcere. „Iertaţi-mă, rostise
Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plâng în cuvintele mele, la picioarele
Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea
multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat.
Noi nu suntem în locul Mântuitorului, pe acea cruce. El, însă, se aşteaptă să
fim drepţi şi să nu-l minţim. Astfel ne transmitea, prin învăţăturile sale şi
Sfântul Nectarie din Eghina: „Cel ce minte (cu gândul, ori fapta: prin scris sau vorbire) este dispreţuit de toţi;
toţi îşi întorc faţa de la el, nimeni nu-i caută prietenia, este respins de toţi
şi nimeni n-are încredere în el; deşi trăieşte în societate, rămâne fără
prieteni; căile îi sunt strâmbe şi paşii lui aduc pierzania; s-a îndepărtat
de Dumnezeu şi Dumnezeu Şi-a întors faţa de la el. Mincinosul îşi petrece viaţa
în amărăciune, pentru că minciuna îl adapă în toată vremea cu necazuri;
nenorocit şi sărman ajunge la capătul zilelor sale, sfârşindu-şi viaţa în
nefericire; nimeni nu-l miluieşte, nimeni nu-l ajută, pentru ca nici atunci când
suferă nimeni nu este de partea lui, şi nici atunci când spune adevărul nimeni
nu-i dă crezare”.
(va urma)
Frumos,Tudore,frumos si nu numai frumos !
RăspundețiȘtergereSemnat :anonimul nepoftit,cel ce te-a cunoscut in energetica(Cornel)
Prietene Tudore, ce-am scris a şters pacostea aiasta de Internet.
RăspundețiȘtergerePesemne finalul de an ţi-e mai amar, fiindcă multă miere ai recoltat în aist a 13-lea an din al 3-lea mileniu, la prim secol. Nu-i nimic, va trece amarul şi te vei însoţi cu Nastratin la povestirile pe care numai tu le poţi izvodi. Baftă!
Culai
Salut Cornele, La mulţi ani, bădieCulai! Am fost plecat în Dobrogea, la sora mea mai mare. Nu fusesem la înmormântarea cumnatului, dar acum, la pomana de jumătate de an, cum se obişnuieşte în popor, am fost împreună cu fratele meu mai mic, Niculae. Am fost şi la morminte (acolo, în cimitirul din sat, sunt şi părinţii mei), de am aprins câte o lumânare. Din fotografia de pe crucea părinţilor, mă privea liniştită, mama şi un pic contrariat, tata. Dar, amândoi, mi-au transmis, prin acele unde magnetice nesesizate de aparatura de pe pământ, numai de fii înţelese, că sunt îngerii mei păzitori: în vis, în scris, în viaţă!
RăspundețiȘtergereAşa te vreau excelenţă, cu mâna pe umărul îngerilor. Pe cât îţi vor unii răul, pe atât te iubesc alţii. Nu ai de ales, trebuie să fii Tudor până la capăt. Au pariat pe tine sfinţii. Başca nişte tâlhari de suflete alfabetizate. La mai Tudor cu bine. Marin
RăspundețiȘtergere