493. Cărțile preferate: AZI (Deșertul tătarilor)

Deşertul tătarilor – de Dino Buzzati

   Dino Buzzati s-a născut la 16 oct. 1906, la Bellona şi cunoaştem ca dată a morţii: 28 ian., 1972, la Milano. Jurnalist, scriitor, pictor… a scris şi acest roman pe care îl recomand cititorului interesat să citească povestea tânărului locotenent Giovani Drogo, personaj care are frenezia interioară a lui Don Quijote a lui Cervantes şi aura inexorabilă a rătăcitului personaj K. a lui Kafka. Romanul, pe cât a fost întors pe toate părţile, se pare că ar fi urmarea unor amintiri care l-a marcat pe autor în copilăria trăită printre munţii sălbatici ce înconjurau Dalomiţii din apropierea locurilor natale. Citind cartea, stăm să ne întrebăm dacă Destinul, nu-i decât o farsă îngrozitoare pe care ţi-o joacă Viaţa, până când Moartea nu va surveni şi, ca atare, nu avem pentru ce da înapoi, şi mergem înainte. Că doar în basmele noastre populare, finalurile sunt şi fericite. Realitatea? – , e alta. Dacă nu am crede că, în viaţa noastră, (odată şi odată) anumite lucruri măreţe vor şi avea loc, la ce bun am mai da brânci celor potrivnice? Personajul lui Dino Buzzati, un tânăr locotenent proaspăt ieşit din Academia militară, pe numele său Giovani Droga, porneşte încrezător spre fortăreaţa Bastiani (situată în creierul munţilor prăpăstioşi, dincolo de care se întinde marele deşert al tătarilor), pornit în aventura vieţii sale, dorindu-şi o viaţă eroică. Abia ajuns în fortăreaţa izolată de lume, nu-şi doreşte decât să plece cât mai curând din pustietatea ce-l apasă. Cititorul încearcă să desluşească, mai apoi, mecanismul care îl ţine legat de fortăreaţă vreo 30 de ani pe incurabilul cutezător. Plasat în lumea ficţiunii unei armate care se pregăteşte minuţios pentru ORICE, romanul ne invocă iluzia unei posibile zile de glorie, când trâmbiţa de pe cel mai înalt crenel al fortăreţei va suna atacul tătarilor veniţi din deşertul milenar şi enigmatic. Alături şi de celelalte personaje cititorul va fi „însufleţit” cu speranţa că astfel de fapte măreţe se şi vor înfăptui. Vom aluneca, încet-încet, în mirajul povestirii, unde doar năluca duşmanului (încă nevăzut) le mai hrăneşte speranţele soldaţilor din enigmaticul fort. Ce-i întreţine pe toţi în această speranţă, e doar visul: „… i se părea că pe undeva trebuia să existe nişte legături obscure între vis şi întâmplările viitoare” (p.79). pentru că, spune autorul, „în vis, lucrurile nu sunt niciodată atât de limpezi şi de concrete, de reale, ca pe întinderea acelui pustiu dezolant pe care înaintau cete de oameni necunoscuţi” (p.101). Dar, atât de intens trăiesc personajele lui D. Buzzati în acest miraj, că se lipsesc de cele „bucurii lumeşti” pentru a întâmpina necunoscutul, cu mare fală (vezi scena morţii locotenentului Angustina pe care căpitanul Monti nu-l poate întoarce din calea Destinului). Legenda e arma cu care autorul îşi impresionează şi uimeşte cititorul: „Vremea  tătarilor apusese demult, ei nu mai sunt decât o legendă străveche. Şi cine altcineva ar putea avea vreun interes să viziteze graniţa? Este în toată povestea asta ceva care nu stă în picioare” (p.106). Şi, vor trece ani fără să se şi întâmple ceea ce aştepta şi cititorul, ca deznodământ. Dar, tocmai asta îi şi dă romanului mantaua de basm-realitate-irealitate-fantasmagorie. E ca în visul emirului lui Macedonski, nebun după glorie şi, în fapt, aleargă pe tărâmul văii plângeri, uitând că în urma sa o altfel de lume n-o să-l înţeleagă vreodată. Pe scurt, acţiunea se poate enunţa astfel: Tânărul locotenent Giovani Drogo pleacă încărcat de speranţe spre Fortăreaţa militară Bastiani, unde îşi ceruse repartiţia, convins că viaţa îi poate da multe şanse de împlinire. E încă, jertfa lui supremă. Muntele vrăjit din care nu mai poate pleca (decât mort, în cazul altora), nu-i dă şi eroului nostru şansa de a şi câştiga marea bătălie cu viaţa pentru că, năluca duşmanului încă nevăzut, îi tot hrăneşte speranţele. Nu lipsesc din romanul lui Buzzati, scenele cu care cititorul era obişnuit de prin romanele cavalereşti. Să conteze onoarea în viaţa eroului lui Buzzati? Să conteze bătrâneţea, pragul la care se ajunge fără a ne realiza visele? „Cine ştie, murmură (eroul nostru – n.n), poate într-un război aş fi putut să fiu bun la ceva. S-ar fi putut întâmpla să izbutesc să mă fac util. Într-un război; căci în rest, zero, aşa cum s-a văzut!” (p.195). Bătălia eroică, în cazul eroului lui D. Buzzati, se dă numai cu moartea: „El care renunţase la tot ce fusese mai bun în viaţă în aşteptarea acestei înfruntări cu duşmanul, care de mai mult de 30 de ani se hrănise cu acea credinţă unică, era alungat tocmai acum, când în sfârşit începuse războiul?”(p.206). Totul avea să se petreacă (conchide autorul) în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări – amintind de întoarcerea către casă a bravului Don Quijote pe un braţ de paie, într-un car tras de boi. Şi „nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo!” Nu aceasta este şi soarta faimosului Don Quijote, îndrăzneţul cavaler romantic de la Mancha? Identică cu a eroului nostru, pe care doar năluca zărilor aducătoare de glorii postume îi hrăneşte speranţele? Citiţi cartea şi veţi auzi şi voi trâmbiţa care poate a şi vestit o nouă direcţie a romanului contemporan.

                                                                      Tudor Cicu