510. Din cărţile mele preferate. AZI: „Şoareci şi oameni” - de J.E.Steinbeck

Șoareci și oameni

            Motto: “Dacă n-ai pe nimeni, o iei razna”

   John Ernst Steinbeck (n. 27 februarie 1902, Salinas, California – d. 20 decembrie 1968 New York) - scriitor american - este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962 “pentru scrierile sale realiste şi imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observaţie socială ascuţită”. Realismul care caracterizează operele sale a fost una dintre trăsăturile distinctive, esenţiale care i-au asigurat recunoaşterea şi prestigiul. Voci critice îi imputau lui J.E.Steinbeck caracterul prea teluric al personajelor sale. Citind nuvela „Şoareci şi oameni”  dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin a fost scrisă; pe de o parte pentru frumuseţea limbajului utilizat, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al oamenilor: prin simplitatea lor, oameni simpli, care ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor. Titlul romanului a fost inspirat dintr-un poem al lui Robert Burns (”To a mouse“) – cel amintit şi când vorbeam despre J.D. Salingher din „De veghe în lanul de secară” – dar, evident, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea căsuţa şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă (Candy), rămas infirm în urma unui accident de muncă, nici unul dintre ei nu-şi poate, o clipă, imagina, că visul lor se va spulbera dintrodată, precum o şandrama dinaintea primei furtuni. J.E.Steinbeck a surprins şi ilustrat în mod magistral, într-un roman/nuvelă de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni – luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu, ca visul american al celor care cutreierau ţara Americii pe fondul crizei economice şi pe cel al „marii secete” de şapte ani din Statele Unite. Măiestria autorului este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis – o himeră.  Povestea aceasta captivantă, în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Se petrecea pe vremea foştilor fermieri din Oklahoma, când muncitorii erau nevoiţi de a se muta din loc în loc lucrând pe la diferite ferme din cauza saraciei şi a condiţiilor grele de trai. George Milton, inteligent, dar needucat („scund şi sprinten, oacheş la faţă, cu ochi neastâmpăraţi şi liniile chipului ascuţite şi puternice”), şi Lennie Small („exact opusul, un uriaş cu chip nedefinit, cu ochi mari şi deschişi la culoare şi cu umeri largi, aplecaţi”), un om de statură mare şi abilităţi mentale limitate ce îl face să semene cu un copil mare, sunt doi lucrători cu ziua care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad, California, cu speranţa că vor găsi de lucru pentru ca „într-o bună zi să adunăm nişte parale, o să ne luăm o căsuţă şi vreo două pogoane de pământ şi-o vacă şi nişte porci şi… şi-o să trăim din belşugu’ pământului. Şi-o să avem iepuri”. Iar lucrul acesta în care nu crezuseră niciodată cu adevărat, pe măsură ce tot repetau cu vorbe acest vis, el devenea aievea. Aşadar, cei doi prieteni visează să câştige destui bani ca să-şi cumpere propria fermă, unde Lennie să aibă grijă şi să mângâie iepuri: („Am avea o căsuţă şi-o cameră numa’ a noastră. C-o sobă mică de tuci şi iarna am face foc în ea. Pământ nu-i aşa de mult ca să lucrăm toată ziua. Numa’ vreo şase-şapte ceasuri. Şi n-o să ne spetim încărcând orz unşpe ceasuri...”). Cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige. Alăturarea celor doi li se va părea celor din jur, cel puţin ciudată. Dar George ştie de ce: „Vreau să rămâi cu mine, Lennie. Doamne Dumnezeule, dacă eşti de unu’ singur, o să te ia careva de coiot şi-o să te împuşte”. Bătrânu’ Slim, cel care îi cazează la noua fermă remarcă: „Mi s-o părut numa’ ciudat că unu’ ţicnit ca el şi unu’ isteţ ca tine (George - n.n.) umblă laolaltă”. Cititorul nu are cum să nu realizeze, din acest contrast evident, că soarta celor doi este pecetluită de autor înca de la început. Bănuind că prietenul său va intra din nou într-o încurcătură, George stabileşte ca loc de întâlnire în astfel de situaţii poieniţa în care îşi petrec noaptea înainte de a merge la ferma unde trebuiau să înceapă lucrul. La noul loc de muncă, cei doi îl întâlnesc pe Curley, fiul şefului, un tânăr agresiv, de mică statură, cu un complex de inferioritate împotriva bărbaţilor mai înalţi şi puternici, printre care şi Lenny. Soţia lui Curley cochetează cu toţi bărbaţii şi Lenny este imediat atras de ea. Ea este şi cea care va declanşa lanţul de evenimente ce vor devia ireversibil cursul vieţii celor de la fermă. Considerată o femeie frumoasă, dar frivolă şi ostentativă, ce nu reuşeşte a obţine respectul a aproape nici unuia dintre modeştii muncitori de la ferma socrului ei. În contrast cu aceste două personaje, Slim este amabil, intuitiv şi inteligent. Cum căţeaua lui tocmai fătase, Slim îi dă lui Lenny unul dintre pui. Acesta ar fi în stare să doarmă în grajd cu căţeii abia fătaţi, atras de meteahna sa de a simţi pipăind sub degete blăniţa lor moale, întocmai cum o făcea, cândva, cu şoarecele mort din buzunare. Să credem că visul s-ar fi îndeplinit, dacă n-ar fi fost, la mijloc, naivitatea lui Lennie şi neputinţa lui de a distinge răul de bine? Întâmplările tragice ce vor urma, nu duc decât la singurul deznodământ al naraţiunii de faţă. În faţa mulţimii înfuriate și înarmată cu puști și pistoale, care îl vor fugări să-l linşeze pe Lennie, comportamentul lui George rămâne şocant şi greu de înţeles. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. („...ridică pistolul, îl ţinu drept și îi apropie țeava de ceafa lui Lennie...”).  Mai departe nu se poate povesti. Este, oricum, o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului mai bântuie şi himere.

                                                            Tudor Cicu