luni, 13 octombrie 2014

581. Parabola și arta scrierii la clasici (3)


Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (3)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

   Acum, după atâția ani, răsfoind însemnările mele liceene, viețile scriitorilor și poeților care ne-au lăsat de-a lungul vieții lor capodopere, îmi pare că seamănă cu viețile sfinților. Ei n-au făcut decât să ne lase niște personaje pe care le-au vegheat în trecerea lor prin viață; uneori le-au salvat, alteori n-au putut face mai mult ca să-i împiedice să urce pe eșafod. Cioran spunea că și scriitorii ori poeții, nu-s decât creaturi ale Domnului și că rostul lor nu este altul, ci doar a-l distra pe Creator. Creația, atunci, ar însemna singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul ființei noastre, căci fără sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet cronicar, prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său un cimitir cu suflete moarte. Dar, pe poeți și scriitori, Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând, cu un anumit scop. Așadar, începem să desprindem sufletele acestora, care acumulează o mare parte din păcatele celorlalți, de sufletele „oamenilor simpli” și să notăm că tot ce i se întâmplă unui mare scriitor, chiar și umilințele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca material pentru ca să-l folosească în opere și viața lor să semene cu a sfinților... a martirilor.  Putem spune și așa: au pornit în lume și au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci divine și s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat, ori o nenorocire de care, cei ce vor veni mai pe urmă va trebui să țină seama, că și ei nu sunt decât un instrument între multe altele, atât de stranii și pe care destinul, sau dimpotrivă hazardul, ni le hărăzesc, la toți, pe pământ.

1. Nicolai V. Gogol e cel despre care, urmașii săi spuneau: „Noi toți ne tragem din mantaua lui Gogol”. S-a născut în localitatea Sorocinții Mari, gubernia Poltava, în 1809, iar una din povestirile care m-au fermecat în adolescență s-a numit chiar „Iarmarocul din Sorocinți”. În tinerețe, scriitorul de mai târziu, se întâlnește cu poetul Pușkin și vor rămâne prieteni. O prietenie de bun augur literar, ceva cunoscut nouă ca fiind legătura dintre Eminescu și Creangă. Gogol se va dovedi un maestru al rostirii cuvintelor în frază, așa cum se așează pe o pânză și culorile unui pictor de geniu. ”De ce oare, măi frate, e atâta harababură în capul tău?” – scria în „Însemnările unui nebun”. Autorul lui ”Taras Bulba” (pe care mereu l-am asemuit cu bunicul) și al „Sufletelor moarte”, avea harul povestirilor stranii, a narărilor ce aveau să însuflețească tablouri și lumi împletite între fantastic și real. Între râsul în hohote și lăcrimarea sufletului, nu-i decât un pas fiindcă tot ce izvorăște ca „din glasul poporului” nu are cum nu intra în veșnicie. Din glasul poporului său a răsărit „umorul gogolian”. Creionând sugestiv portrete, Gogol a întruchipat prin contrast, adevărate tipologii de personaje și caractere puternice. Să ne imaginăm că într-un imperiu țarist persoanele incomode luau drumul ocnelor siberiene și că alegerea sa de către Dumnezeu a fost făcută cu o misiune pentru poporul său, atunci, avem tabloul întreg al unui martir al creației.

2.  E. A. Poe e autorul „Corbului” și s-a născut tot în 1809, la Boston, din părinți actori într-o trupă a vremii. Cunoscut ca „Vagabondul din Baltimore”, E.A.Poe e mai mult un împătimit refugiat în vise, mare consumator de alcool și opiu pentru a se regăsi într-un paradis pierdut de oameni, dar care se va dovedi un infern în viața lui. Poe este un mare poet romantic, cel care ne-a dat pe lângă impresionantul poem „Corbul”, poezii care au trecut hotarele continentului spre veșnicia creațiilor nemuritoare, ca: Annabel Lee, El Dorado, Eulalie, Ulalume... În discuția despre omul poetic, Heideger spunea că poezia nu se poate confunda cu limbajul ei, dar nici că poezia nu poate trăi în afara limbajului și a unei anumite muzicalități a cuvintelor. E.A. Poe poate fi asociat, ca poet, și acelui fiu al imaginației și al misterului evident, dar, negreșit, e un martir al cuvintelor. Influența „pulsației lui interioare” de a gândi poezia în toată muzicalitatea ei, nu poate să nu fi influențat poeții de pretutindeni și poate fi numit poetul cu influența cea mai mare și mai durabilă. Ca romantic, Poe a oscilat, în poezie, între armele rațiunii de a căuta marile adevăruri ale sufletului și cu arme supranaturale, în intuiție, fantezie și imaginație. Pentru el, care spunea că poezia n-a fost decât o pasiune, mitul creației spontane, nu exista. Ca și Eminescu (asupra Luceafărului), Poe a lucrat asupra poemului „Corbul” nu mai puțin de 16 versiuni. Impresia generală e că a gândit poezia ca formă a muzicii, având ca suport: pasiunea, emoția, imaginația debordantă. În câteva din versurile Corbului: „Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează/Raza lămpii-i proiectează, umbra neagră pe covor/Și-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor/Nu se va mai sui în zbor” – regăsim din elanul imaginativ al „conturului” său autobiografic. Astfel, vorbind despre omul poetic Poe, tabloul autobiografic zugrăvit ne trimite la o ființă care se lasă gândită și se gândește ea însăși cum să facă să triumfe imaginația, ca putere a creației.
     
                                                                                            Tudor Cicu                                                                                             (va urma)  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu