Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (2)
(impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)
Un
punct de atracţie pentru cititorii de azi este şi acela de a afla de la
cititori, de la oameni mai în vârstă, de la scriitori ori prieteni, clasamentul
operelor şi evident al autorilor care le-au marcat înţelegerea artei şi într-un
fel existenţa. Eugen Simion spunea că astfel de clasamente sunt, fireşte
absurde fiindcă nu putem afla ori şti vreodată dacă scriitorii care se bucură
de cea mai mare reputaţie sunt, implicit, şi cei mai citiţi. Istoria universală
a marilor creaţii e memoria generaţiilor ulterioare, iar după Borges, aceasta
nu exclude invenţia sau eroarea. Parabola celui care alergase pe o sanie trasă
de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu gândul da a ajunge mai repede şi
a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a
demonstra că şi în căutarea unui clasament, ca cel iniţializat de „La Stampa ” sau „Die Zeit” ori „The Times”, cei peste zece mii de
cititori se prea poate să se fi înşelat punând în fruntea unui clasament al
valorilor pe cei zece magnifici: Shakespeare, Goethe, Cervantes, Dante, Kafka,
Thomas Mann, Moliere, Joyce, Dickens... lipsind din acest clasament, la prima
vedere, alţi magnifici ca: Homer, Tolstoi, Dostoievski, Herman Hesse, Oscar
Wilde, Camus, V. Hugo, E.A. Poe, Rimbaud, Gabriel Garcia Marquez şi mulţi alţii.
Dacă vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel navigator gonind
către Polul Nord şi constatând la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză
busola şi studie hărţile, că se afla tot mai la sud de locul de unde plecase.
Gonind cu sania pe o banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului „mânase”
toată noaptea, banchiza, tot mai către Sud. Aşadar, să continuăm enumerarea
începută (într-o ordine cu totul întâmplătoare), cu cei care mi-au încântat
tinereţile şi ne-au dat parabole pentru tot restul vieţii:
1.
Cervantes e geniul la care nici nu mai
realizezi că din închisoarea în care şi-a scris cartea despre Don Quijote,
autorul n-a vrut să contrapună unei lumi imaginare şi poetice, o lume reală şi
prozaică. Miraculosul fiind interzis pe vremea sa, Cervantes a ales
supranaturalul unor întâmplări (verosimile-neverosimile?) pentru că nu putea
recurge la genul romanelor poliţiste (ale vremii) ori ale romanelor cavalereşti
din trecut. Pare a fi o despărţire nostalgică (acest „Don Quijote”) de epoca
romanelor cavalereşti prin care naraţiunea „spectacol în spectacol” îşi croia
calea. O făcuse şi Shakespeare în „Hamlet”. Mergând pe urmele eroilor din
„Ramayana” (există, în acest sens şi un poem care îi aparţine lui Valmiki),
isprăvile lui Don Quijote sunt asemănătoare cu cele ale lui Rama şi războiul
dus de acesta cu demonii. Îmi pare că am citit/recitit „O mie şi una de nopţi”,
fiindcă lucrarea e desăvârşită, iar noi cititorii săi... nişte mărunţi cititori
fictivi. Dar faptul că nu există în literatura universală o operă care să fi
fost atât de răspândită ca istoria iscusitului hidalgo Don Qujote de la Mancha , iată, mă pune pe gânduri. Cervantes a dărâmat cu toată
priceperea sa, acea uriaşă gândire a criticii cu privire la mulţimea cărţilor
cavalereşti. Marea lecţie a lui Cervantes? Ne-a dat o frescă cu mai puţin de
cca. 600 de personaje din care, niciunul nu este odios, în cele mai frumoase
pagini de înţelepciune din toată literatura. Urmaşii săi, urmând a scrie şi ei
opere ce aveau să devină capodopere, au avut în „Don Quijote” judecata limpede
a unei scrieri veşnice şi parabola cavalerului rătăcitor printre himere.
2.
Homer e cel care prin descoperirea, în
lecturile din tinereţe, a celor două epopei ale sale, mi-a dat şi răspunsul la
întrebarea: de ce dormea Alexandru Macedon cu „Iliada” sub pernă? Adunarea oştenilor,
a celor dintre cei mai viteji şi iscusiţi, chemaţi să analizeze, să organizeze,
să chibzuiască şi să hotărască soarta unor bătălii ori a unui război, pesemne
l-a impresionat şi a atras luarea aminte a celui mai viteaz tânăr şi cuceritor
de imperii ca acest macedonean. Opera aceasta imensă a Iliadei şi Odiseei,
nu se putea naşte fără circulaţia masivă a ciclurilor epice, după cum amintea
Herodot. Contribuţia cântăreţilor anonimi (Homer însuşi îi amintea pe Femios,
tracul Thamiris şi grecul Demodoc) a fost covârşitoare la scrierea acestor
epopei de „aedul orb” care a trăit în sec. al IX-lea, într-un oraş de pe coasta
Ioniei. Interesant la Homer e şi faptul că acesta nu
povesteşte tot războiul de la cap-coadă dintre troieni şi greci, ci o parte a
desfăşurării lui începând chiar cu sfada dintre viteazul Ahile - cel îmbălsămat
de mama sa, zeiţa Tetis, în baia care să-l facă nemuritor (lăsându-i singurul
punct vulnerabil, călcâiul acestuia, devenit deja o parabolă) - şi măritul rege
Agamemnon. Amestecul zeilor în lupta oamenilor constituie acel element iraţional
care îl pune pe cititor în faţa aspectului determinant al Destinului hotărât de
forţele superioare ce cârmuiesc lumea. Sub aspectul dramelor petrecute pe
câmpul de luptă „Iliada” are un caracter dramatic şi furtunos faţă de „Odiseea”
care vădeşte mai mult un caracter narativ, care, după cum e dovedit şi la Tolstoi , e mai mult darul bătrâneţii. De la calul troian şi până
la interminabila pânză ţesută de Penelopa în faţa pretendenţilor săi, lumea a
fost răscolită de o mulţime de mituri şi parabole, fiecare dintre ele, menite
să asigure scrierilor ce i-au urmat lui Homer, cât şi înţelepciunii, o faimă
meritată.
3.
Oscar Wilde spunea că atunci „când omul îşi
pierde memoria, îşi scrie Memoriile”. Acest faimos autor mai spunea că talentul
şi l-a pus în opere şi geniul în viaţă. Parabola portretului care îmbătrânea pe
zi ce trece, pe când chipul celui pictat rămânea veşnic tânăr, o mai întâlnim,
după Wilde, la Mircea Eliade şi chiar Gogol. Dar nu
prin această parabolă din „Portretul lui Dorian Gray” a rămas acest autor,
cunoscut. Fapt sigur că viaţa lui prezintă un mai mare interes decât operele,
sunt mărturiile unor biografi ai săi. Anecdotele clasice despre o serie de
vorbe l-au făcut cunoscut pe acest autor cu unele semne de nebunie şi
convingerea pentru care, toate întâmplările vieţii noastre oricât ar fi de
nenorocite, sunt rodul voinţei noastre. Toată fiinţa lui era concentrată în
jurul sentimentelor iar viaţa lui a fost tragică, fundamental tragică, stare pe
care şi-a căutat-o voit. Unii dintre critici nu se feresc să spună că Wilde e
un promotor al fantasticului real. Fantasticul real la Oscar Wilde e departe de fantasticul coşmaresc al unor autori ai
genului, dar nu exclude din spaţiul său de fantastic al deducţiei:
supranaturalul şi diabolicul. La Oscar Wilde fantasticul nu-i, în
consecinţă, prizonierul temerilor sau al fricii, dar asta nu-l împiedică pe
autor să nu dea glas temerilor lăuntrice şi de la o simplă reflecţie asupra vieţii
să-şi pună eroul în situaţia de a lăsa ordine în această „lume inversată” chiar
prin a recurge la gestul ultim al sinuciderii, şi astfel, la o reabilitare a
lucrurilor fireşti. Asupra frazei sale „la ce slujesc clasele de jos dacă nu
dau un exemplu bun celorlalte”, încă se mai stăruie şi-n ziua de azi, fără a i
se găsi un răspuns elocvent şi grăitor.
Tudor
Cicu
(va urma: în fiecare luni)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu