Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe
clasici (4)
(impresii dintr-un caiet liceean,
rătăcit...)
După cum bine a observat Emil Lungeanu
într-un articol despre cartea mea „Liviu Ioan Stoiciu – poezia și subteranele
ei”, cartea aceea a fost scrisă la marginea tărâmului (în plan literar vorbind)
al basmului și reflecțiilor asupra poeziei cu incursiuni și trimiteri la saga
eroică, legendele lumii și mit. Subiect imens și spinos cu care puțini sunt
calificați să se măsoare după întreprinzătorul cercetător al mitologiei și
istoriei religiilor, Mircea Eliade. Folcloriștii francezi considerau această
abordare ca pe o teorie ritualistă, punctând doar pe faptul că poveștile lui
Perrault constitue un termen comparativ pentru studiul acesta vast. Mă abțin de
la comentarii și dați-mi voie să mă îndoiesc că „Motanul încălțat” al lui
Perrault are marele merit de a recunoaște în construcția sa motivele rituale
care mai supraviețuiesc și azi în istituțiile religioase ale popoarelor, cum
s-a spus. Recunosc că scenariul de inițiere al basmelor (în general) este unul
imaginar, că nu e legat de vreun context istorico-cultural, mai degrabă e o
comportare atemporală și anistorică a sufletului. Întrebarea e dacă saga se
înrudește cu mitul, ori basmul reia și prelungește inițierea la nivelul
imaginarului, a ceva deja petrecut și împlinit, cum se petrece în saga și mit? Pe
vremea când citeam așa zisele saga (a Argonauților, a lui Siegfried, a
fierarului Ilmarinen din Kalevala ori sfâșierile tragice din cântecele „Oastea
lui Igor” și a „Cidului”), am realizat că saga se înrudește mai îndeaproape cu
miturile, că universul lor este o lume ideală situată într-o lume cu lumea
zeilor. Așadar saga nu se înrudește cu basmul pentru că basmul cunoaște
întotdeauna un deznodământ fericit. Lumea din epopei, a sagă-i, a miturilor...
sunt guvernate de zei, forțe supranaturale și destin. În basm, ocrotitorii din
natură, tovarășii întâlniți în cale sunt de ajuns pentru ca eroul central să
reporteze victoria. În acest fel „Iliada” este o epopee, mai curând aproape de
saga și mit, în timp ce „O mie și una de nopți” e cartea cărților ce cuprinde
lumea basmelor. Când creația basmului cutare și cutare a încetat, autorul de
geniu va recreea basmul în lumea realităților sale, reinventând creația. Așa
s-a întâmplat cu Cervantes, Gogol, Dostoievski, Dickens, Lewis Carroll, Robert
Louis Stevenson... și toți cei despre care am început a le dedica aceste note
scrise la tinerețe pe un caiet de liceean, fără să ne întrebăm, încă de pe
atunci (deși s-ar fi meritat) dacă basmul minunat de pe vremea lui H.C.
Andersen, Perrault, Hoffmann, Frații Grimm, Frank Baum, Ispirescu, Petre Dulfu
și mulți alții, nu cumva a devenit un „dublet facil” (cum spunea Mircea Eliade)
al mitului și al ritului de inițiere a sagăi și, prin autorii clasicismului nu
cumva au avut un rol de a reactualiza tărâmul și „probele de inițiere” la
nivelul imaginarului și oniricului?!
1.
„O mie și una de nopți” – istorisite
de Eusebiu Camilar. Când am
intrat (cam pe la 12-13 ani) în posesia basmelor arabe istorisite de Eusebiu
Camilar din „O mie și una de nopți”, ed. Tineretului, 1961, am avut revelația
unui tărâm oriental populat cu basme, cucerit de Alexandru Macedon singurul
care îmi făcuse până atunci apoteoza marilor împărați și șahi ai lumii, dar și
a unei lumi orientale descrisă la începuturi de Pliniu cel Bătrân în „Istoria
naturală”. Nu pot spune că minunatele povești ale Șeherezadei, cea care a
învins moartea prin poveste, nu m-au influențat și pe mine în scrisul de mai
târziu. Și n-am tresărit oare, când, citind „Cântecul lui Roland”, pe câmpul de
luptă, acesta sufla dintr-un corn de fildeș, confecționat din cornul de elefant
dăruit de Harun-al-Rashid lui Carol cel Mare? Mai târziu în „Robin Hood” de H.
Gilbert și „Ivanhoe” de W. Scott prin acel personaj de neuitat Richard Inimă de
Leu, am dat de însemnul în heraldica lor, a leului care este un animal din Orient.
Nicio carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. Dacă mă gândesc
bine, Byron, Cervantes, Hugo, Coleridge, Kipling, Al. Dumas... ș.a. s-au
inspirat și au dat pagini memorabile cu sonuri de basm oriental transpus la
realitățile altor tărâmuri și a altor regi, prinți, cavaleri, oameni de rând și
asta, numai dacă ne-am gândi la istoria acestei cărți și la tălmăcirile ei. M-am
întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărți este
obscură și poate fi opera a mii de autori învăluiți în mister cărora nu le-a
trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune,
este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note
prin care la Cairo acesta întâlnise peste 50 de bătrâni care depănau asemenea
povești. Titlui ei îți creează impresia unei cărți infinite; ...și una, adică
cea care n-a fost scrisă, încă, dar se va găsi și autorul care s-o aștearnă în
vreo carte. Și, după cum vedem, pariul a fost câștigat prin autorii care ne-au
încântat adolescența și am început a scrie și noi, amintindu-le evoluția și
câștigul adus literaturii. O lume a extremelor am găsit în această carte „O mie
și una de nopți”. De la bogați la săraci, de la regi și prinți la oameni
simpli, de la comori și bogăție la nenorociri, de la magia unei lămpi ori a
unui inel la neîmpliniri lumești și fel
și fel de pilde demne de pana scriitorilor de acum și până în veacul
veacurilor. Inteligența oamenilor simpli, pescari, croitori, cizmari ori
cărători de marfă pe spinarea dobitoacelor, de cele mai multe ori, mi-au dat de
gândit. Nu mai departe ca povestea celui care pleacă tocmai în ținutul
Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în vis și află că
aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise, ori a pescarului acela
foarte sărac și care deznădăjduit că nu poate pune nimic pe masa liotei de
copii, se duce la un țărm de mare șă-și încerce norocul și aruncă năvodul
rugându-se lui Mahommed din ceruri.
Prima dată scoate un asin mort, a doua oară scoate o plasă tare grea care se
dovedește a fi plină cu hoituri și pietre, stârvuri de animale și tot felul de
lucruri nefolositoare. La a treia încercare (cea decisivă, nu?) scoate un
urcior de aramă galbenă, pecetluit cu sigiliul lui Solomon. Destupă curios
urciorul și din el se ridică la ceruri un fum gros care pe măsură ce se
desfășura se transforma într-un Genniu (un duh ceva mai blând). Acesta cu glas
tunător, ca din ceruri, îi mulțumește pescarului fiindcă peste 400 de ani a
stat închis în urciorul acela pentru că s-a răzvrătit, cândva, împotriva lui
Solomon și a fost pedepsit. Dar a jurat după prima sută de ani că celui care îl
va elibera îi va da tot aurul din lume dacă îi va cere, dar nimeni n-a venit
să-l elibereze. Apoi după altă sută de ani a promis eliberatorului că îl va
învăța cântecul tuturor păsărilor măiastre, să înveselească lumea și să fie
admirat și răsplătit cu cinste pentru asta dar tot n-a venit cineva să-l
elibereze. ...Și acum, după 400 de ani a jurat că celui care îl va elibera îi
va aduce moartea prin tăierea capului. Iată că a venit vremea să-și țină
făgăduila. Pescarul nu s-a pierdut cu firea și i-a răspuns Duhului cel rău că
el nu crede o iotă în tot ce i s-a spus, că Duhul nu este decât o părere, ceva
ireal. „Păi dacă ești atât de mare, cum de ai încăput într-un urcior de aramă?
Arată-mi că ești în stare de orice și intră din nou în urciorul de aramă, fă-mi dovada puterii tale nemăsurate. Vezi
că nu poți? De aceea nu te cred” – a mai rostit pescarul făcându-se a trece la
năvodul lui. Demonul s-a înfuriat de necredința pescarului și i-a spus pescarului
că el se poate face din nou mic ca un fum și intră din nou în urcior la fel de lesne. Că el deține
multe alte puteri. Și ca să-i demonstreze pescarului că toate astea nu-s doar vorbe goale, s-a vârât din nou în urciorul de
aramă. Atât a așteptat pescarul nostru. Cum a văzut că tot fumul Duhului
intrase în urcior a și trântit dopul la vas. Și ca și Ivan Turbincă al nostru,
începe a-și negocia condițiile eliberării și-și bate joc de Duhul genniu. După
cum vedem „O mie și una de nopți” e o carte vastă care continuă să crească alte
încă... o mie și una, sau să recreeze altele, pentru că fantezia ei este uriașă.
2.
Robert
Louis Stevenson m-a urmărit încă din copilărie cu acel cântec despre niște pirați și un
căpitan numit Frige-oaie. Nu pot spune că modul lui de a transforma visele
(care i-au fost și argumente în scrieri) în pagini de o indiscutabilă
splendoare i-au aparținut lui ori ideea i-a venit de la Coleridge și poemul
liric al acestuia: Kubla Khan, scris în vis. Cântecul ce da glas răzbunării
piraților din finalul cărții de căpătâi al copilăriei mele (cartea se numește
„Comoara din insulă”), mă urmăreșrte și azi: „Pe un singur om l-a cruțat
talazul,/Din șaptezeci și cinci plecați cu barcazul”. Nu-i acesta epitaful
celor plecați în lume să cânte omenirii, dar numai unuia singur îi este
hărăzită nemurirea? Dante, Shakespeare, Goethe, H. Heine, Rilke, Baudelaire,
Rimbaud, Eminescu, Bacovia, Poe, Esenin, Pușkin, Petӧfi... ș.a. par a fi
nominalizați de Cel-de-Sus, ca dintre cei mulți plecați la drum, să nu
rătăcească calea de întoarcere, acasă. Nu mai spun că imaginea marinarului
acela olog care venise la hanul „Amiral Benbow” cu un rob după el trăgând un
cufăr cât toate zilele, într-o roabă, mă urmărea și-n somn. Atât m-a convins
descrierea romancierului încât și eu am intrat în pielea personajului acela,
iar povestirile lui chiar aveau darul să înspăimânte lumea mai mult decât
orice. Și, Doamne, cum îi mai cântam cântecul: „Cinșpe inși pe lada
lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului,/ Io-ho-ho!/Beți, căci căpitanu-i mort,/ Io-ho-ho!/Și
vă duce dracu-n port,/ Io-ho-ho!” Silver, Billy Bones, Jim Hawkins, căpitanul
Flint (un papagal vorbitor), Câine-Negru, Frige-Oaie și cerșetorul orb, Dirk,
bătrânul Pew... doamne, ce personaje! De atunci, cele mai urâte visuri pe care
le-am avut vreodată sunt acelea în care, când aud talazurile tunând de-a lungul
unei coaste... aproape că-mi vine să sar din pat (colac peste pupăză am mai
făcut armata și la marină, am dat piept cu talazul mărilor aflate în plină hulă
de gradul IV). Când privesc în largul mării am senzația că îi zăresc pe eroii
lui Stevenson plecând cu corabia spre insula comorii. Și uneori, mă întreb, așa
deodată: Ce-or fi făcut toți cei care au plecat? S-o fi întors vreunul, ca în
cântecul acela al piraților?
Tudor
Cicu
(va urma:
ca postare de luni)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu