De nunta lu’ alde Fotografu
Luna, așa i se păru lui Stelică, ba apărea,
ba dispărea după perdelele plumburii ale norilor. Casa spre care se îndrepta
era pe o muchie de deal. Cam aplecată şi coşcovită de ploi arăta în zilele
însorite de acolo de pe povârniş casa aceea. Dar parcă numai de ploi? Ultimele
surpări din malul dealului luaseră la vale câteva case răzleţe. Răspunsul
primarului sunase sec: cine i-a pus să se cocoţe acolo sus ca huhurezii? „Auzi
vorbă de primar… Cică, vremuri grele au bătut la poarta fiecăruia dar, cazul Damiancăi
poate fi trecut la „moravuri și neprincipialitate”. Auzi vorbă!? De parcă ai
arunca, pur și simplu, vorba, ca pe o furcă cu paie în coteața porcului. Lasă
că vă arată Stelică „neprincipialitate” (accentuă) – ne-prin-ci-pi-a-li-ta-te!
Parcă aşa zicea și preşedintele acela borţos, şi umflat, de acolo de la masa
prezidiului (prezidiu întocmit în comisia de judecată pe întreprindere). Auzi:
„nu am admis şi nici n-o să admitem de-acum încolo ca cineva să ducă de râpă
morala şi disciplina colectivului”. Păi, a văzut el vreo clipă, dacă fumega și hornul
casei, la Damianca? Ca principiu, na! Ce prostii! Că n-ai un bărbat în ograda
ta să mai dreagă, să mai facă câte ceva... ce trebuie să sară ei şi pe tine,
asta n-o vezi? Haa! Da’ mi-a plăcut cum i-ai pus Damianco, cu botul pe labe:
„Ce-i mă!? Ați pus cloșca în polatră la mine și-acum v-ați adus aminte să-i
întoarceți ouăle?”... Deodată deveni mai atent. Din depărtare se auzea o
îndrăcită sârbă la acordeon. Era doar toamnă, vremea nunţilor, de! Pesemne era
o nuntă în sat. Ocoli gardul înălţat din faţa casei, gândindu-se că s-ar putea
să fi fost încuiată poarta mare, aşa că intră prin spate, pe portiţa din fundul
grădinii. Undeva prin apropiere trosni un vreasc putregăios. Pesemne nu era
singur pe acolo. Urechile lui percepură şi un al doilea zgomot pe undeva,
înfundat. Îl ţintui pe loc ceva asemănător cu o lucire neobişnuită prin
întuneric, o sclipire ca de ciob de sticlă, ce ar fi făcut pe oricine să creadă
că are în faţa lui o nălucă. „Cine doamne-iartă mai poate fi pe aici aproape de
miezul nopţii?” Rezemă bicicleta de un tufan şi se lăsă la pământ; primul
instinct al celui care nu se vrea descoperit. Îşi încordă atenţia încercând să
descopere de unde venea zgomotul. Mai că şi uitase că în fiecare sâmbătă,
vecinul – cum îl prevenise mai demult, concubina – ieşea cu puşca în deal la
vânat. De data asta nu era vecinul. Într-un boschet de salcâmi tineri,
desfrunziţi, se împleticea o capră în propria-i funie.
- Ptiu, lua-te-ar
să te ia de împieliţată!
Ce-i drept,
coarnele ei îi cam băgaseră fiori pe şira spinării. La ferăstruica de la odaia
din dos, a ibovnicei, zări luminiţa unei lămpi pe gaz. „Iar nu e lumină! Ăștia-s
în stare să-ți ia lumina și să-ți planteze capra în cale, ca dracul pe
întuneric”.
Ciocăni în geamul
ferăstruicii de trei ori semnalul cunoscut. Nu i se răspunse imediat. Repetă
semnalul.
- Cine e? se auzi
un glas de femeie.
- Eu, Stelică…
Fereastra se deschise,
şi-n cadrul slab luminat se ivi bustul unei femei chiorându-se în ferăstruica
întredeschisă prin ochelarii de vedere.
- Tu erai,
Stelică? Ce cauţi pe aici prin spate? Doar nu era tras zăvorul la poarta mare?!
se miră femeia luminându-se la chip când îşi descoperi musafirul. Hai, vino pe
uşa din faţă... Mă duc să-ţi deschid.
- Măi, măi, se
cruci femeia, cum dădu cu ochii de ibovnic. Şi eu care credeam că i-or fi băgat
ăia, azi, în adunare lu’ Stelică al meu, minţile în cap. Proasta de mine, de
unde să ştiu eu că tot la Sultănica ta o să tragi. (Aşa îi plăcea să fie
mângâiată).
- Băgat ei… pe
aia, înjură Stelică agăţându-şi hainele umezi în cuier.
- Aoleu?!... Şi eu
stau ca proasta în târg şi mă tot minunez, mă Stelică, iar tu vei fi fiind
îngheţat şi flămând. Să ştii că nu am decât slănină cu ceapă… da’ o să-ţi fac
şi nişte ouă bătute cu jumări la plită. Acuş-acuş se face pentru Stelică al
meu, se agita femeia pe lângă musafirul nocturn. Puse masa, una-două, și se
dădu mișcată la vorbele omului care tocmai îi gusta bucatele la masă:
- Să-ți mai aduc?
- Astea sunt
sănătate curată Sultănico, nu ciolanele de la mesele ălora. Auzi tu? schimbă el
vorba, e vreo nuntă prin sat? Că auzii o muzică, pe undeva…
- Este! răspunse
femeia punându-i dinainte, o farfurie cu alte feluri de bunătăţi. A lu’ Fănel
cel din postata de după muchia de la moară. E nun mare Fotografu vostru.
- Cânta-i-ar
coţofana pe casă şi lui… – se burzului Stelică auzind numele naşului. Îşi
descărcă năduful izbind cu sete în ceapa pe care şi-ar fi dorit-o a fi tigva
Fotografului. „Măi Stelică, îi auzea el sfătoşenia colegului de lângă strung,
mă, nu vezi că eşti ca un cal înhămat la căruţă? Când nu i-o veni ei bine, te
dă Damianca afară şi o să ajungi precum câinii ăia care uită de rostul lor şi umblă
aiurea cu tinicheaua de coadă să mai atragă şi altora atenţia. Du-te mă, la
femeia ta, la casa ta, cât te mai primeşte”... „Dacă te crezi aşa milos, ce nu
te duci mă tu la ea și te dai cocoș pe basmaua soacrei?” i-a replicat el,
celuilalt. Mă rog! Asta apucase să zică și asta fusese singura lui ripostă, da
Fotografu, neam! Ce ţi-e în guşă şi-n căpuşă: „Nu vezi mă că orbecăi prin
pustiu, fără apă, fără umbră, ca un câine vagabond alergând după gaura
covrigului, ori oi fi crezând că norocul trece taman pe la poarta Damiancăi?”
- Auzi, Sultănico!
Ăştia nu se gândesc decât cum să ne pună pielea pe băţ, lămuri el nedumerirea
femeii.
- Lasă Stelică!
N-au decât să-şi izmenească ei minţile până n-or mai putea. Tu tot Stelică să
rămâi şi o să te iubesc… mai ceva ca ăia din serialul cu Tanța și Costel.
Stelică nu zicea
nimic. Muşcă adânc din ceapa bulbucată, până îi dădură lacrimile. Femeia îşi
dădu cu palma peste frunte:
- Aoleu?! Cum am
uitat eu? Se repezi la dulap şi umflă o sticlă de gâtul ei subţire, trântind şi
un pahar pe masă. Ia o ţuică şi lasă-le încolo…
Stelică bău primul
pahar pe nerăsuflate, fără să-l mai clătească prin gură cum avea obiceiul, apoi
îşi turnă singur pe al doilea cu care procedă întocmai ca şi cu primul. Deodată
ajunse până la urechile lor vocea melodioasă, tremurată a solistei de la nuntă:
„Că bine vă potriviţi
Ca doi porumbei
iubiţi
Ce numai pe-o
rămurea
Se iubesc toată
noaptea”…
Pesemne, nuntaşii
ieşiseră în bătătură şi la lumina lunii încinseseră hora. Să fi fost numai aşa
o aripă de vânt care purtase melodia până hăt departe? Stelică şi Damianca se
priviră întrebători, numai din ochi. Se prefăceau că nu înţeleseseră cuvintele
cântecului, dar, fiecare la rândul său ştia că şi celălalt auzise destul de
limpede cuvintele şi, le înţelesese. Damianca cedă în cele din urmă şi deveni
drăgăstoasă. Făcu lumina lămpii mai mică şi dezbrăcându-şi capotul se aruncă în
pat. Trase de plapumă, acoperindu-şi formele uşor deformate (doar era femeie la
patruzeci, patruzeci şi ceva de ani) şi, de acolo, îl îmbie pe Stelică să vină
lângă ea.
- Copilul doarme
dincolo? întrebă Stelică, aşa într-o doară. Şi, cum femeia încuviinţă dintr-o
clătinare jos-sus a capului, scoase din servieta cu care venise două chifle
„fantezii” pe care le puse pe un colţ al mesei. Sunt pentru el, adăugă.
Se făcuse târziu,
presupuneau, dar nici unul nici altul nu îndrăzneau să se dea jos din patul
călduţ să-şi ia ceasurile agăţate în cuiul din perete să vadă cât mai arăta
ora. Tăceau. Dar precis fiecare se gândea la câte ceva. Muzica de la nuntă
ajungea în continuare până la ei.
- Ei drăcie! Să
ştii că se aude prin microfoanele alea. S-o fi dus naşu cu plocon la ăia de la
staţia electrică să le dea lumină. Că prea, prea… Damianca însă tăcea mai
departe şi, doar îi trecea mâna prin păr mângâindu-l absentă.
- Ce-aş mai da mă
să ştiu că Fotografu s-a dus la ăia cu ploconul, auzi tu Sultănico? Se ridică
de spate şi-şi potrivi mai bine perna sub cap.
- … şi să-l mai
aud eu în adunare pe Fotografu după aia: „l-am ascultat pe colegul nostru,
strungarul Meremelu Stelian care arăta în cuvântul pe care l-a luat aici,
domnule preşedinte Octav – către Damianca: acesta era preşedintele comisiei –
aşa… cum că a fost bolnav de inimă, că avea trimitere la policlinică şi e la
tratament, în stabilament, d-aia nu l-a găsit comisia acasă, de nu ştia nici soţia lui de o
lună de zile de urma lui. Este? Cum faci măi Meremelu de-ţi dă doctorul aşa
uşor, atâta timp, concedii medicale? Ce fel de boală e aia dacă, auziţi, soţia
lui spune că n-a mai dat pe acasă de o lună de zile!”… Tăcu gânditor cu
braţul drept, ţinut sub cap.
-… ăilalţi nici
măcar n-au râs la glumele tale, mă Fotografu! se stropşi Stelică la una din
umbrele închipuite pe perete, de semăna get-beget cu a lu’ Fotografu.
- A ta, le-a spus
şi asta, ălora din comisie? întrebă Damianca. Se vedea, pe chipul ei, că era cu
gândul în altă parte.
-… şi acum umblă
cu plocon pentru nunta lu’ Fănel de pe muchia de la moară, se prefăcu Stelică a
nu fi auzit întrebarea femeii.
În curte se
petrecea, pesemne, ceva. Damianca era atentă la acel ceva, dar se străduia să
nu piardă nici vorbele bărbatului de lângă ea. Cârâia o pasăre în coteţ şi nu
cârâia a bine.
- Ce pustiului să
fie? se întrebă femeia. Apoi ca să alunge gândurile rele:
- Şi mutulică
acela a lu’ Moise, ce tot îi striga lu’ Fotografu de-acolo de jos, de pe bancă, în plină adunare:
mă Fotografu, pă Damianca întreabă mă, ea poate să ştie precis ce-i cu
divorțul...”
- Mai dă-l în p… măsii
şi pe acesta. Doar cu gândul să fi dezvelit o altă femeie, şi se arăta el,
acolo, na, buricul pământului. De alde ăştia, Sultănico, mai pe la toate
colţurile.
Afară se porni
iarăşi cârâitul unei păsări, la care se asociară apoi şi altele. Cârâiau a
primejdie.
- Ce dracu să fie?
se întrebă iarăşi femeia. Dar se linişti; păsările încetară alarma. Auzi tu,
Stelică? Eu zic să nu mai vii pe le mine o vreme, până s-o aplana. Era fericită
că găsise acest cuvânt (Arăta că era şi ea isteaţă şi să îndrăznească un mucos
ca „mutulică” sau altul să se pună cu ea.) …până s-o „aplaná”. Accentuă tare pe
ultimul a. Poate or uita cu toţii, că eu nu vreau să ajung să mă pună ăia în
discuţie. (De data asta bătea ea în retragere.)
- Vrei tu să nu
mai vin? o întrebă Stelică apucând-o de bărbie. Vrei tu Sultănico?
- Apoi… n-aş prea
vrea, se codi Damianca, maimuţărindu-se.
Afară, dinspre
coteţ, păsările se porniră toate să cârâie a şi mai mare primejdie.
- În coteţ cred că
a pătruns cineva! se alarmă Damianca ridicându-se şi ea în capul oaselor.
Ascultă şi tu Stelică?!
- Aş! O fi fătat
iar căţeaua peste cuibar, ce crezi? Ca acum un an. Şi atunci tot aşa făceau, că
te-a prins mirarea. Ziceai: nu-i a bună, să ştii, cu găinile astea. Şi nu era.
Şapte căţei fătase în cuibar căţeaua aia roşcată. Ţii minte? Cum să nu! Nu m-ai
pus tu să opresc doi şi p-ăilalţi să-i arunc la gârlă?
- Eu zic că a
pătruns cineva în coteţ! N-auzi buşiturile?
- Ei şi tu acum!
Poate o fi vreun semn şi o veni Valică al tău cu Săndiţa... Glasul i se frânse
căci acum auzea şi el destul de clar buşiturile alea venite dinspre coteţul cu
păsări.
- Măi, chiar, ce
să fie? se întrebă şi el.
Stătură ce
stătură, ascultând amândoi tăcuţi acele buşituri înfundate, însoţite de
cârâitul păsărilor încolţite de vreun duşman răsărit tam-nisam peste ele. Nu
mai era nicio îndoială; zgomotul venea dinspre coteţul cu păsări. Un fel de
vitejie ivită din nu ştim ce resort ascuns îl aruncă pe Stelică din plapumă
drept în picioare.
- Sultănico,
repede un felinar, până nu e prea târziu.
Înşfăcă felinarul
din cui şi fără să mai aştepte alt ajutor, scăpără un chibrit de aprinse
fitilul cu gaz. În timp ce manevra cu o mână felinarul, îşi încheie cureaua la
pantaloni cu cealaltă, apoi sări aşa desculţ în bocancii grei ţintaţi pe talpă
– bocanci rezistenţi, de serviciu – şi apucă mânerul de la clanţa uşii ţâşnind
ca din puşcă în afară. Damianca îi strigă în urmă:
- Stelică, mai
bine lasă felinarul mă, ai grijă să nu fie careva, să mă expui…
- Fii fără grijă,
dragă! Ştiu eu ce fac, bombăni Stelică tropăind bocancii pe caldarâm. Se opri
după numai câţiva paşi întrucât zări nişte umbre care se mişcau dincolo de
garduri şi feri lumina felinarului ascunzând obiectul în spatele său. Erau
nuntaşii care se întorceau către casele lor. Recunoscu pe câţiva după timbrul
glasurilor chiar aşa împleticite de băutură. Treceau la vale. „Poate că nu au
văzut nimic” îşi făcu Stelică semnul crucii cu degetele de la mâna stângă.
- Ptiu drace,
iartă-mă! Dreapta e ocupată, Doamne, vezi şi tu!
Aşteptă să se
îndepărteze nuntaşii şi când nu mai auzi nimic se desprinse de zidul casei
îndreptându-se spre coteţul păsărilor. Acesta era de fapt o magazie destul de
încăpătoare, despărţită în două; de-o parte stăteau închise păsările, de alta,
închise oile. Stelică găsi uşa de la intrare sprijinită într-o furcă cu colţi
de fier, uşor deplasată într-o parte. „N-oi prinde acum o vulpe, să-i fac Damiancăi
o scurteică? Straşnic s-ar mai potrivi”. Desprinse furca din pământ, şi cu ea
în mână abia avu timp să tragă uşa când pătrunse în magazie, că o vietate
necunoscută ţâşni din celălalt capăt izbindu-se de scândura tare a uşii şi
ricoşă la picioarele lui. Abia de avu timp să nu scape felinarul din mână.
Simţi însă cum ceva moale, catifelat, i se încolăceşte la picioare şi, în pulpa
piciorului, i se înfipseră nişte dinţi mărunţi, ascuţiţi. Scoase un răcnet
neaşteptat de tare, mai mult de teamă decât de durere şi lovi cu vârful
bocancului hidoşenia, cum ai lovi într-o minge. Bocancul îi zbură pe deasupra
capului; se feri într-o parte să nu cadă chiar asupra lui, dar şi ghemotocul
acela moale zbură lateral lovit în plin, de izbi zidul şi căzu jos. Doar acum
avu timp Stelică să zărească la lumina felinarului ridicat deasupra braţului
acel ceva necunoscut. De jos, de la picioarele zidului lateral, îl priveau
printre mustăţile zburlite, ochişorii sclipitori ai unui animal de culoare
cafenie, cam cât o pisică bine hrănită. Un miros greu îl făcu pe Stelică să
strâmbe din nas.
- Ptiu! scuipă. Da
ştiu că ăsta pute mai ceva ca un dihor!
Animalul era încă
năucit de lovitura primită. Nu reacţiona în nici un fel. Găinile alergau
dintr-un colţ în altul speriate. Câteva zăceau, în mijlocul grajdului, gâtuite.
„Al dracului, mă hipnotizează! Stai că-ţi arăt eu cine-i nentu’ Stelică!” Cum
animalul părea să-şi revină şi, cum nu ştia de nu avea să sară şi asupră-i,
Stelică împinse coarnele furcii de fier ca pe o pavăză, înspre animal.
- Stai un pic
băieţaş, că vedem noi care pe care, dialogă el cu animalul de lângă perete,
zburlit ca pentru un nou atac.
Îşi trecu
felinarul în mâna cu care aţintea furca asupra vietăţii şi fără a o scăpa din
ochi căută cu cealaltă, bocancul sărit din picior. Îl găsi repede şi, până ca
animalul să facă o nouă mişcare, aruncă cu furca în direcţia lui. Animalul se
zvârcoli sărind de câteva ori în sus, făcu câteva rotocoale şi ultimele
tresăriri ale trupului şi le dădu în coarnele furcii pe care Stelică avu timp
s-o prindă la timp de coada de lemn. Doar ce se întoarse pe călcâiul singurului
bocanc din picioare, că uşa grajdului se deschise brusc, şi în ea apărură
câteva capete.
- Io’-te bă! Dacă
acesta nu-i Stelică, atunci io-s dracu gol, auzi Stelică prima voce.
- Ziceaţi, bă, că
pune cineva focul în grajdul Damiancăi! Nu-i decât Stelică al nostr, măi!
răsună a doua voce.
- Dacă nu-i stafie
şi eu nu-s beat, atunci acesta-i Stelică al nostru, Stelică de la strungărie,
cum vă văd și mă vedeți! Doar că ăsta a cam ocolit nunta lui Fănel! guiţa a
treia voce.
- Cum mama
dracului a ajuns ăsta aici? Nu-s eu papa de la Roma, da acesta e Stelică în
carne şi oase măi băieţi. Aici ţi-e stabilamentul, măi Stelică? se obrăznici
altă voce.
Printre ei,
Stelică recunoscu (şi după floarea mare de nun) pe Fotografu, apoi pe Moise şi,
alţi câţiva care în adunarea aia nu luaseră cu toții, cuvântul, iar din priviri
i se păruse că nici nu-l condamnaseră. Acum, ce-i apucaseră de săreau cu gura
pe el?
- V-am spus eu bă,
se auzi sentinţa lu’ Fotografu. Ăstuia muierile o să-i mănânce capul.
Ce mai putea să le
răspundă? Acum şi aici, el care… Şi nu schiţă decât acel gest de copil
nevinovat, că nu înţelege nici el cum naiba de se află acolo, mult trecut de
miezul nopţii şi le arătă furca de fier cu animalul din care se scurgea un
lichid puturos.
- Era un dihor!
Intrase la găini, doar nu era să-l las. Credea că în felul acesta se putea
apăra.
- Săracu’ Stelică!
îl compătimi cineva. S-a izmenit la minte de tot. Nu vedeţi, bă, că e tulburat?
- Damianco,
Damianco! striga altul. Ieşi afară femeie, că a înnebunit Stelică. Apoi către
cel de lângă ei: Bă Stelică, ţin’-te tare, vine acuşica!
Dinspre casă
nimic. Niciun semn. Zarva în curte se înteţea. După o vreme se zări o fantă de
lumină la uşa ce da la balconul din faţa casei. Nu se deschise, ci numai se
auzi cheia în broască. Apoi nimic. Uşa fusese, pe cât pricepu Stelică,
încuiată. Fanta de lumină apăru în dreptul ferestrei. O fantă de lumină,
laterală, se desprinse uşor şi prin deschizătură se auzi glasul Damiancăi:
- Nu vă e ruşine?
Ia căraţi-vă cu Stelică al vostru cu tot, beţivilor! Ce, la mine e comedii? Şi
le trânti fereastra în nas la toţi. După care, căzu şi perdeaua la geam şi
dispăru bruma de lumină. Umbrele celor veniți se agitau către ieșire.
- Sultănico! se
auzi prin larma de afară şi glasul spăşit al lui Stelică, acum strecurându-se,
tiptil, spre prichiciul ferestrei abia închise. Deschide Sultănico, o să-ţi explic
totul. Nu-i ce crezi!
- Trombonistule! Vii cu ceata după tine și mai vrei și drumu în casă! veni răspunsul de după perdele.
Alde Fotografu,
alde Moise şi ăilalţi începură să râdă.
- A dracului
comedie! izbucni unul dintre ei. Hă, hă… măi, măi... ca să vezi! După care
începură cu toţii să se care pe uliță, în jos.
Undeva în sat se
făcu auzit primul strigăt de cocoş vestind zorile unei noi dimineţi. Stelică
desprinse cu talpa piciorului dihorul din colţii furcii şi tot privindu-l, îl
apucă din senin o ură năpraznică împotrivă-i:
- Tu-ţi mama şi…
Restul zbură odată
cu dihorul în care izbise cu toată puterea. Asta, fiindcă se simţi dintr-odată
atât de singur şi cu picături reci de sudoare pe frunte, ca după un mare
cutremur de pământ.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu