Tableta omului aflat între soartă și
destin
Imaginea celor petrecute în luna decembrie a anului 2024 în țara noastră, cu ocazia anulării alegerilor, urmate
în luna Mai cu „desemnarea” în funcția de președinte a unuia care pare a juca
cu poporul scene din cunoscute seriale de comedie, m-a trimis cu gândul
la episodul accidentării lui Marmeladov, din „Crimă şi pedeapsă”. „De ce râde
neghiobul acela”, spunea Katerina Ivanovna. Și
aştept
momentul în care va răsări, din acest popor, cel care ne va lumina pe toţi, cum
i se spusese părintelui Zosima, de către o femeie din norod (din alt roman
dostoievskian): „Mi-ai luminat inima, taică”. Zosima e un Iov postum. Înţelegem
că acestui norod contemporan i se pregăteşte soarta lui Iov. Dar, vai de acei
care se erijează în Dumnezei judecători! Adevărul va dăinui, chiar şi după
linşajul acestor zile care au cocoşat
spinarea poporului meu scos în stradă să-și strige zadarnic păsurile. Iar sensul mulţimii care iese în stradă, acum (față
de 1989), are un altfel de ţel. Scopul celor aflaţi
la putere este să ne pună la infinit ochelarii de cal, fiecăruia, şi să ne
toarne cucuta în ureche, cum că nici un om, cu mintea la cap şi cu dragoste
pentru cetate nu ar lăsa (ca să vezi?), pe mâna huliganilor, soarta mai marilor cetăţii, unşi, prin
voia poporului, de însuşi Dumnezeu! Dar Dumnezeu, oare, e cel care ne
scrie în continuare soarta și destinul? „Destinul este, de
fapt, porţiunea de timp pe care ne-o îngăduie Istoria” – scria Mircea Eliade.
În
satul natal, pe vremea când eram copil, pe a doua uliță de a noastră stătea
văduva Vasilca, o femeie căreia îi plecase bărbatul la cel De-al Doilea Război
și nu s-a mai întors acasă. De fapt, nu primise nicio veste: așa, ori altfel!
Fugeam la ea și-i citeam despre Pantelei Prokofievici din „Donul liniștit” de
Mihail Șolohov, unul care fusese
mobilizat la oaste, cum acesta şi-a luat în grabă rămas bun de la bătrâna
lui, „apoi îngenunchind, se închină de două ori până la pământ în faţa
icoanelor şi glăsui: „Rămâneţi sănătoşi, dragii mei! Mi se pare că n-o să ne
mai vedem, a venit ceasul din urmă. Şi iată ce poruncă vă las eu: treieraţi
grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi totul până în ploi”. Apoi deschideam cartea şi îi citeam la întâmplare din carte. Plângea
cu lacrimi
ţaţa Vasilca, la cele ce auzea acolo în carte. „N-o
mai amărî şi tu, mi-a zis tata, când am povestit, acasă, cum plângea femeia. Destul i-a amărât zilele, soarta”. Despre soartă mai ştiam
câte ceva, de la mama, pe vremea când ne spunea poveşti. „Ce n-au făcut
împăraţii aceia, voind să aibă copii. Au făcut, de mai multe ori, tot ce
trebuia să facă pentru aceasta; au umblat, pe la vraci şi filosofi, ca să caute
la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii, dar în zadar. Se vede că aşa
le era soarta. Dar
Dumnezeu le-a spus oamenilor să fie mulţumiți cu sărăcia lor, căci nu bogăţia, ci liniştea casei şi liniştea sufletească te face fericit. Să ne rugăm pentru
toate astea…” Cuvintele astea le mai auzisem undeva, cândva. Nu cumva le
citisem într-o carte? Am răscolit la
repezeală cărțile din cufărul nostru şi,
abia după câteva zile, m-am luminat. Aşa îşi începea Slavici nuvela sa „Moara
cu noroc”. După ce am recitit nuvela, începuse și în somn să mă
urmărească imaginea lui Lică
Sămădăul fugărit pe cal de Pintea, cunoașteți, nu?... e scena din finalul nuvelei. Cred că m-am
zbătut mult prin aşternuturi să pot să-i întind o mână de ajutor. Dar, când mă apropiam mai tare de ei, parcă răsărea dintre toți, Ghiţă, care-mi striga: „Cine
poate să scape de soarta care-i este scrisă?” Ca să vezi, mi-am zis: în toate timpurile, soarta omului
atârnă de tot felul de întâmplări şi gânduri venite din toate părţile, a căror
tainică legătură, omul cu mintea lui mărginită, nu poate să o „cuprinză”, după
cum ne sugera autorul nuvelei. Trebuie să fie în toate o putere tainică ce
lucrează prin oameni şi le luminează minţile, mi-am spus, altfel, cele
întâmplate în povestea unuia, pe nume Zamar, de unde să-mi arate mie, dinaintea ochilor, cele ce am a vă
povesti aici?... Se zice că la
marginile unei cetăţi, pe un dâmb lângă un drumeag se afla o cruce de piatră pe
al cărei frontispiciu se afla sculptat fiul lui Dumnezeu, Isus, înfăţişat cum
îl știm, răstignit pe cruce. Veneau enoriaşii din toate părţile, tot felul de
drumeţi care îngenuncheau dinaintea Mântuitorului de pe cruce şi se rugau. Se
dusese vestea că dorinţele celor care se rugau acolo, cu toată credinţa, chiar
se înfăptuiau. Zamar, un enoriaş scăpătat din cetate, nu cerea mai nimic. Se
aşeza la căpătâiul Mântuitorului şi privea intens până ce sufletul său era
inundat de jale. „Doamne, gândea Zamar acela, pune-mă pe mine în locul Fiului
tău, veşnic în ploaie şi vânt, condamnat să-i asculte şi să-i privească, în
tăcere, pe toţi. Pune deasupra mea osânda aceasta şi pe El ţi-l ia de-a
dreapta Ta, unde îi este locul”. Azi aşa, mâine tot aşa, până când Domnul a
fost mişcat de rugămintea lui Zamar şi a tunat din ceruri: „Îţi voi îndeplini
ruga Zamar. Dar cu o condiţie! Să păstrezi tăcerea, indiferent de ce vei auzi
şi vei vedea, să dovedești o tăcere deplină”. S-a legat prin jurământ Zamar şi,
de a doua zi enoriaşii îngenuncheau, fără a observa schimbarea, dinaintea
crucii pe care Zamar luase locul Mântuitorului. Într-o zi a venit un om avut
cerşind favorurile unei fecioare din cetate. A plecat apoi, uitându-şi punga cu
galbeni, destinată coruperii acelei fecioare, la baza crucii. Zamar a observat,
dar nu a zis nimic. După el s-a prezentat un om sărman împovărat de nevoi
şi greutăţi care, vrând a-şi lua zilele, venise să ceară iertarea
Mîntuitorului. S-a rugat cu ochii închişi vreme de o oră întreagă. Cum a
deschis ochii a zărit punga cu galbeni şi i-a mulţumit Domnului pentru ajutorul
trimis şi soluţia aleasă. Într-un timp, venit cu grabă mare, s-a prezentat la
cruce şi un tânăr, tare disperat, rugându-se să-i ajute Domnul în decizia pe
care tocmai se hotărâse să o ia. Îşi părăsea ţara, peste câteva ore, luând
calea exilului pe continentul ce le promitea tuturor un Eldorado de vis, adică America.
Nu mai apucase să se desprindă de la baza crucii, căci asupră-i se năpustise cu
pumnii şi picioarele, omul avut, ce între timp observase lipsa galbenilor şi se
întorsese la locul faptei. „Tâlharule, scoate de unde ştii, de unde te faci că
nu ştii, punga cu galbeni!” Și nici una, nici două s-a năpustit cu bâta asupra
tânărului de l-a lăsat olog de picioare. Zamar a văzut şi aceste fapte şi n-a
mai suportat o asemenea nedreptate, prin care un nemernic judeca din proprie
voinţă un suflet nevinovat şi, de acolo de pe cruce, a ridicat vocea:
„Opreşte-te, om fără judecată! Nu este el vinovatul. Faci o mare eroare!”
Bogătanul s-a speriat foarte tare şi, temându-se de mânia Domnului a luat-o la
sănătoasa. Din ceruri s-a auzit vocea ca de tunet a Domnului: „Zamar, ai
încălcat porunca mea. Părăseşte crucea, n-o meriţi!” „Dar, Doamne, ai văzut cu
ochii tăi cum se înfăptuia o nedreptate! Nu poţi lăsa să se întâmple una ca
asta”. „N-ai dreptate Zamar! s-a făcut auzită vocea Domnului. Tocmai s-a
scufundat pe ocean vaporul pe care trebuia să-l ia tânărul acesta. Fusese
voinţa Domnului ca acest tânăr să mai poată avea o speranţă pe pământ și de
aceea a aranjat toate astea, ca tânărul să fie snopit în bătaie, dar să nu mai
poată să ajungă la timp la vapor și să rămână în viață”. O fi înţeles,
cititorule, Zamar, că Domnul şi-n tăcere, lucrează pentru noi? Noi nu suntem în
locul Mântuitorului pe acea cruce. El însă, se aşteaptă să fim drepţi şi să
nu-l minţim. Astfel ne transmitea prin învăţăturile sale şi Sfântul Nectarie
din Eghina: „Cel ce minte (cu gândul,
ori fapta: prin scris sau vorbire) este dispreţuit de toţi; toţi îşi
întorc faţa de la el, nimeni nu-i caută prietenia, este respins de toţi şi
nimeni n-are încredere în el; deşi trăieşte în societate, rămâne fără prieteni;
căile îi sunt strâmbe şi paşii lui aduc pierzania și odată ce s-a
îndepărtat de Dumnezeu, şi Dumnezeu și-a întors faţa de la el. Mincinosul îşi
petrece viaţa în amărăciune, pentru că minciuna îl adapă în toată vremea cu
necazuri; nenorocit şi sărman ajunge la capătul zilelor sale, sfârşindu-şi
viaţa în nefericire; nimeni nu-l miluieşte, nimeni nu-l ajută, pentru că nici
atunci când suferă nimeni nu este de partea lui, şi nici atunci când spune
adevărul nimeni nu-i dă crezare”.
Căci, o, da, cititorule!... la urma urmei, cu ce e
omul diferit de o frunză care a nimerit sau nu
în calea furtunii? În piesa lui Gorki „Azilul de noapte”, personajele din această piesă „grea”, dificilă, ca și cele din piesa „O
casă de nebuni” – vor să iasă din acest spaţiu ireal în care le-a aruncat
soarta şi să viseze o lume mai bună. Iar
„Moş
Anghel” (din povestirea lui
Panait Istrati) a însemnat, pentru mine, descoperirea uluitoare a
tragediei umane, a unui om simplu bătut de soartă. Scrisă magnific,
povestea lui moş Anghel, nefericitul în căsnicie, e şi povestea unui om pe care
destinul îl duce la cel mai înspăimântător sfârşit. Nu ai cum să nu faci o legătură
cu Iov din Biblia tuturor creştinilor. Deznodământul însă, foarte tragic al
eroului lui Panait Istrati îl diferenţiază de eroul biblic, ceea ce ne şi
cutremură la lecturarea povestirii. Aceasta e povestirea care mi-a atras
luarea-aminte asupra frazei rostite cu privire la copilăria sa doldora de întâmplări
dureroase. Mai rar să poţi ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului
hăituit de nenorociri cu Destinul său. Și când
se aduce vorba despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său, în arderea
trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar,
mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă
urmăresc şi în somn rândurile autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă
omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de
orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă,
iar mama lui, Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum
priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă
rândurilor acestea lăsate pe coala de scris: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru
să te iubească un om!”. Nu-i așa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu