Tableta celor care se jertfesc
„Când cineva se plânge că n-a reuşit în viaţă, n-avem decât să-i aducem
aminte că viaţa însăşi se găseşte într-o situaţie analoagă, dacă nu mai
rea...”, spunea Emil Cioran. Dumnezeu ne-a chemat, pe cărarea unde îi poruncise
Sfântului Petre, să ne dea fiecăruia după măsura faptelor noastre un polonic cu
materie cenuşie din cazanul înţelepciunii. Fiecăruia, cât poate ţine (îmi
spunea cineva). Pentru Șeherezada, situația în care a fost pusă a-și pune viața
în mâna călăului, pntru a încerca să salveze viața altor fecioare nevinovate,
jertfa lui Iisus nu a fost un moment oarecare, ci istorie, şi după exemplul
acestuia şi-a scris-o şi ea pe a sa. Când am intrat (cam pe la 12-13 ani) în posesia basmelor
arabe istorisite de Eusebiu Camilar din
„O mie şi una de nopţi”, ed.
Tineretului 1961, am avut revelaţia unui tărâm oriental populat cu basme
cucerit de Alexandru Macedon, singurul care îmi făcuse până atunci apoteoza
marilor împăraţi şi şahi ai lumii, dar şi a unei lumi orientale descrisă la
începuturi de Pliniu cel Bătrân în „Istoria naturală”. Nu pot spune că
minunatele poveşti ale Şeherezadei, cea care a învins moartea prin poveste, nu
m-au influenţat şi pe mine în scrisul de mai târziu. Şi n-am tresărit oare,
citind „Cântecul lui Roland”, cum, trădat pe câmpul de luptă acesta suflase
dintr-un corn de fildeş confecţionat din cornul de elefant, dăruit de
Harun-al-Rashid lui Carol cel Mare pentru frumoasa lui iubită Aude? Bătrânul
care da glas „cântecului”, spunea
că eroul lăsase în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în
care Ghilgameș iar visă în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui
Enkidu, ori ca ai lui Roland cel născut în peșteră; ultimul, sunând parcă și
acum din cornul de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Dar nici pentru Aude,
iubita lui de acasă, n-a mai răsărit luna pe cerul spre care suia acel sunet de
corn, vreodată. Întrucât, la auzul morții eroului a și căzut la pământ și s-a
stins din viață. Ceea ce nu i-a fost ursit și Șeherezadei din „O mie și una din nopți”.
Nicio
carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. O mie și una de nopți!
M-am întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărţi este
obscură şi poate fi opera a mii de autori învăluiţi în mister, cărora nu le-a
trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune,
este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note
prin care la Cairo acesta întâlnise peste 50 de bătrâni care depănau asemenea
poveşti. Titlul ei îţi creează impresia unei cărţi infinite; ...şi una, adică
cea care n-a fost scrisă, încă. O lume a extremelor am găsit în această carte.
De la bogaţi la săraci, de la regi şi prinţi la oameni simpli, de la comori şi
bogăţie la nenorociri, de la magia unei lămpi ori a unui inel, la neîmpliniri
lumeşti şi fel şi fel de pilde demne de pana scriitorilor de acum şi până în
veacul veacurilor. Inteligenţa oamenilor simpli, pescari, croitori, cizmari ori
cărători de marfă pe spinarea dobitoacelor și de cele mai multe ori jertfa lor
pentru o idee mi-a dat de gândit. Nu mai departe ca povestea celui care pleacă
tocmai în ţinutul Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în
vis şi află că aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise. Sau
povestea pescarului acela foarte sărac şi care, deznădăjduit că nu poate pune
nimic pe masa liotei de copii, se duce la un ţărm de mare să-şi încerce norocul
şi aruncă năvodul rugându-se lui Mahommed din ceruri. Prima dată scoate un asin
mort, a doua oară scoate o plasă tare grea care se dovedeşte a fi plină cu
hoituri şi pietre, stârvuri de animale şi tot felul de lucruri nefolositoare.
La a treia încercare (cea decisivă, nu?) scoate un urcior de aramă galbenă,
pecetluit cu sigiliul lui Solomon. Destupă curios urciorul şi din el se ridică
la ceruri un fum gros, care pe măsură ce se desfăşura se și transforma într-un
Genniu (un duh ceva mai blând). Acesta, cu glas tunător, ca din ceruri, îi
mulţumeşte pescarului, fiindcă peste 400 de ani a stat închis în urciorul acela
pentru că s-a răzvrătit, cândva, împotriva lui Solomon şi a fost pedepsit. Dar
a jurat după prima sută de ani, că celui care îl va elibera îi va da tot aurul
din lume dacă îi va cere, dar nimeni n-a venit să-l elibereze. Apoi, după altă
sută de ani, a promis eliberatorului că îl va învăţa cântecul tuturor păsărilor
măiastre, să înveselească lumea şi să fie admirat şi răsplătit cu cinste pentru
asta, dar tot n-a venit cineva să-l elibereze. Şi acum, după 400 de ani, a
jurat că celui care îl va elibera îi va aduce moartea prin tăierea capului.
Iată că a venit vremea să-şi ţină făgăduila. Pescarul nu s-a pierdut cu firea
şi i-a răspuns Duhului cel rău că el nu crede o iotă în tot ce i s-a spus, că
Duhul nu este decât o părere, ceva ireal. „Păi, dacă eşti atât de mare, cum de
ai încăput într-un urcior de aramă? Dovedește-mi că eşti în stare de orice şi
arată-mi că puterea ta nu e doar fală și poți intra din nou în urciorul de
aramă... (!) Vezi că nu poţi? De aceea nu te cred” – a mai rostit pescarul
făcându-se a trece la năvodul lui. Demonul s-a înfuriat de necredinţa
pescarului şi i-a spus acestuia că el se poate face din nou mic ca un fum şi...
ca să-și arate puterea, intră din nou în urcior, demonstrând astfel că deţine
multe alte puteri. Şi iată-l vârât din nou în urciorul de aramă. Atât a
aşteptat pescarul nostru. Cum a văzut că tot fumul Duhului intrase în urcior a
şi trântit dopul la vas. Şi ca şi Ivan Turbincă al nostru, începe a-şi negocia
condiţiile eliberării... şi-şi bate joc cum știe de Duhul Genniu.
La polul opus poveștii din 1001 de nopți,
pasărea cu spinul
înfipt în piept, din cartea lui McCullogh (Pasărea
spin), nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar îşi
începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se
într-un spin, ştiind că va muri cântând.
În cazul celui-care-scrie, acest zbucium se poate transforma în strigătul său
de salvare a unor suflete care caută calea rostirii curate, sincere, sub forma
unui cântec fluvial whitmanian. Am mai auzit acest strigăt interior în „glasul”
Învăţătorului care se ruga în grădina Ghetsimani: „Tată, ia de la mine paharul
acesta”, dar acolo era paharul amărăciunii noastre. De la această răspântie nu
ne va rămâne decât să ne vedem desferecate gândurile, sau măcar o parte din
strigătul care va scoate la lumină reflecţiile, definiţiile, intuiţiile,
etimologiile din secretul Frumuseții
care va salva Lumea și apărat cu atâta străşnicie în orice poveste rostită. Așa
cum e și povestea micuței păsări închisă într-o colivie cu gratii, sortită a nu
mai vedea libertatea vreodată. Fapt pentru care a decis că, pentru libertatea
ei va trebui să se jertfească. Și a început a se lovi cu ciocul și aripile de
gratii, a se zbate în acea captivitate, până la a-i da sângele. Alături de
micuța pasăre se găsea o altă colivie cu gratii, în care se afla o pasăre
matură, mult mai bătrână, care credea că orice zbatere este zadarnică și mai
înțelept era să nu arate că violența ar fi o soluție (așa după cum
propăvăduiesc toate regimurile totalitare care au nevoie de „liniștea”
popoarelor pentru a domni și huzuri până la adânci bătrâneți). De aceea, văzând
zbuciumul micuței ființe, sângele care îi șiroia din tot corpul, n-a mai răbdat
și i-a spus: „Pentru ce te zbuciumi? Crezi că vei dobândi libertatea
sacrificându-te?” Micuța pasăre n-a zis nimic și a continuat să lovească din
aripi și să dea cu ciocul în gratiile de fier. Dar a trecut pe acolo un copil,
căruia fiindu-i milă de chinul micuței păsări i-a deschis ușița și a lăsat-o să
zboare afară de s-a așezat pe o creangă a unui copac. Copilul a dat să plece,
însă i-a atras atenția și pasărea bătrână din a doua colivie, care, văzând că
ea rămâne singura captivă într-o colivie, s-a prăbușit pe fundul coliviei, presimțind
că, de-acum înainte, orice speranță pentru ea murise definitiv. Gestul ei i-a
atras, din milă, din nou atenția copilului, care i-a deschis și ei ușa la
colivie. Observând ușa deschisă și-a luat la rândul ei zborul de i s-a alăturat
celeilate pe creangă. „Ai văzut? și-a dres ea mândră, glasul. Și fără să îmi
pun viața în pericol, libertatea mi-am câștigat-o și eu”. „Da!... a ciripit cu
glas stins micuța. Dar ți-ai câștigat libertatea pe sângele meu!”
Omul care scrie, înfruntând doar
cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa),
dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota
ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de
imagine al „comediei” numite viaţă, construită tiranic de pana celui aplecat
asupra colii de scris? Pentru ca semnele din desfăşurarea naraţiunii să capete,
cât de cât, o aură mitică, autorul, a cărui carte (luată acum la întâmplare
tocmai am lăsat-o deoparte), ne aruncă în plasa amintirilor eroului său pe un
tărâm al regăsirii personajului, cu o realitate de dincolo de trăirile sale
prezente. Și mă gândesc la E. Hemingway și lupta eroului din nuvela „Bătrânul și marea”, ce le va spune și
celor slabi că „un om poate fi
nimicit dar nu înfrânt”. Și sunt convins de tăria vorbelor sale, asemeni
bătrânului pescar ridicat în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată
funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare și ar fi zis, abia atunci când îl
va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că
el ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea
peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Cum nici vis nu
fusese existența Balenei Albe pe care Ahab din romanul „MobyDick” de H.
Melville, și care ne explica de ce
cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va
rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai
tras pe sfoară!” Iar pe marea înfuriată (pe tot timpul lecturii), se
desfășura sub ochii mei lupta teribilă a marinarilor porniți cu harpoanele să
răpună năluca balenei. Și îmi sună în ureche urletul căpitanului Ahab, orbit de
loviturile Balenei Albe: „Ți-e dat să pieri fără mine?... Mă bat cu tine până
la ultima suflare!” Că și acum când îți scriu, cititorule, îmi vine și mie să
strig pentru a-i veni în ajutor: „Potolește-ți, mare adâncurile!” pentru ca
Ahab să poată șă-și nimerească ținta. Închid ochii... și de-aici încolo,
credeți-mă, totul s-a năruit într-un hău adânc al întunericului.
Când autorul tocmai parcurs nu renunţă la
realism, şi nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca noi să fim
avertizaţi că, oricând, putem fi treziţi dintr-o nouă realitate construită pe
simboluri şi imaginaţie, înseamnă că suntem norocoşi şi am dat peste o carte
exemplară. Şi că, de aici încolo, fiecare dintre noi îi poate prelua personajul
şi-l poate turna într-o nouă naraţiune. Așa cum spunea H.C.Andersen, că multe
povești scrise s-au ivit din oceanul cu povești ale cărții „O mie și una de
nopți”. Cine a citit cărțile „nopților” fără sfârșit, nu are cum să nu spună
simplu: Șeherezada! Și scriindu-i aici numele, îmi pare că Șeherezada avea nume de pasăre. În oricare din
păsările măiastre ale basmului abia citit o vedeam pe Șeherezada, așteptând să
vină voinicul din poveste ca s-o răpească din haremul șahului, fie și pentru o
noapte. Citeam în ochii ei teama și incertitudinea unui nou început, că spinul
ce îi era destinat să-i străpungă inima nu era decât o amânare de moment. Pasărea
cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi
implacabile o condusese la sinucidere, dar îşi începea pentru noi călătoria, pe
care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând.
Dar noi, noi, cei care scriem și ne implantăm singuri spinii în piept, ca jertfă
a scrisului, cu fiecare zi în care suntem tot mai singuri la masa de scris, dar
ne dorim ca măcar personajul pe care l-am creat să reușească în „viață”, noi
înţelegem de ce ni se întâmplă, pentru că ni se şi întâmplă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu