117. Pepenele buclucaş (cvp)

   S-au dus vremurile fabuloaselor poveşti, când cetatea invadată de şobolani îşi găsise în cele din urmă salvarea, în năpârstocul fecioraş, care, „înarmat” cu o tobă pe după gât, şi un fluier năzdrăvan, pornise cu liota de rozătoare spre balta unde-şi aflară sfârşitul. Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea, încă, ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. De foarte multe ori suntem mâhniţi când citim în vreo carte, povestea unui om, asupra căruia, până şi Dumnezeu, când mai priveşte prin fereastra acestei lumi, uită cu desăvârşire să-şi îndrepte privirea sa mântuitoare înspre acela, iar altora, care nu merită de niciunele, tocmai la ei se deşartă caravana cu pesmeţi înmuiaţi. Dar, sunt şi oameni cărora le e scris să trăiască şi partea urâtă a vieţii; veţi înţelege că nu despre acei „nămeţi neînvinşi de oameni, albiţi de griji şi de vremuri”, cum îşi numeşte Ştefan tovarăşii de luptă în „Apus de soare” a lui Delavrancea vreau eu să spun. Sunt şi oameni cărora în mod natural ochii le sunt stinşi ca a unei reptile, adică lipsiţi de lucirea vie a vieţii: ce presupune bucurii, spaime, speranţe. Un astfel de om era moş Enuţă, paznicul stupinei, în copilăria mea. Nu prea era vorbăreţ. Îi murise singurul băiat „sergentul Gheorghiţă” în cel de al doilea război şi, cam de pe atunci, moşul, devenise taciturn. Picătura găureşte stânca - spunea cineva - nu prin puterea ei, ci prin căderea ei repetată; aşa şi pe moş Enuţă, îl încovoiase tristeţea şi singurătatea, şi îi albise tâmplele. Mai avea însă o mângâiere: fata, măritată, însă, pe undeva pe lângă Bucureşti. Venea rar pe acasă, odată la doi, trei ani. Mare eveniment pentru noi, copiii, să alergăm în urma maşinii, drăcoveniei care mergea fără să fie trasă de cai sau de boi. Unchiul Nicolae, prisăcarul, fratele mai mic al mamei, ne mai trimitea pe mine şi pe văru-meu în locul moşului, acolo la stupină, când ori era bolnav, ori i se întâmplase ceva. Ne mai codeam noi, că de, încasasem destule din pricina moşului. Avea un smochin de toată frumuseţea în curte şi, la joacă ne mai aruncam unul altuia băştile peste gard, în smochinul moşului, după care, ne rugam să ne deschidă porţile, să ne luăm basca „aterizată” din greşeală, dar ţi-ai găsit! Rămâneam şi fără bască şi cu urechiala luată acasă. Dar, nu ne părea rău că ne numea unchiul doar pe noi doi. Parcă eram, ca cei doi eroi ai lui Mark Twain: Tom Sawyer şi Huck Finn, pe insula aia a lor. Făceam focul lângă baraca stupinei şi coceam la jarul focului, toată ziulica, la porumb. Ochisem şi un copac solitar, cu crengi uscate şi, cum dădusem în baracă peste un târnăcop şi o lopată, plănuiam în jurul focului, că de îndată ce se va face miezul nopţii, să săpăm după comori ascunse la rădăcina pomului, aşa cum făcuseră şi eroii din carte. Dar, ori că se nimerise într-o vineri, ori că văzusem prin preajmă câţiva şobolani, ca şi eroii lui Twain, ne lăsam păgubaşi, şi ce ne-am zis: că, poate o fi ascunsă vreo lampă fermecată (cum citisem undeva) în vreunul din stupii din care nu ieşeau albinele. Zis şi făcut. Nimerisem un stup orizontal – cam cât intră în el douăzeci de rame – şi, după ce i-am dat capacul jos, ce să vezi? O pepenoaică lunguiaţă, uriaşă, cât stupul, se afla înăuntru. La vederea acesteia, de uimire, uitarăm şi de lampa fermecată şi de acei eroi din carte. Pofteam acum la o felie de pepene. În toată stupina nu găsisem nici un fel de unealtă ascuţită, cuţit ori altceva. Ne-am muncit destul pentru a scoate pepenele din stup, dar, oricât l-am ridicat pe braţe şi i-am dat drumul la pământ, ca prin farmec, pepenele sărea ca o minge. Ce fel de pepene mai era şi ăsta, Dumnezeule? În cele din urmă, am găsit o soluţie. Nici Sisif, împingând bolovanul în vârful muntelei, nu cred să fi trudit aşa cum trudisem noi, să urcăm ditamai pepenele sus pe baracă, şi de acolo, convinşi că o să-i dăm de hac pepenelui, să-i facem vânt la pământ. Dar, na drăcie! Pepenele sărea pe pământ mai departe, ca o minge buclucaşă. O luam mereu de la capăt. Am mai trudit aşa o vreme, de ne tăiase toate transpiraţiile. Pepenele a sărit de fiecare dată, pe pământ, ca şi prima oară. Se vede treaba, nu era un pepene ca toţi pepenii de pe lumea asta, aşa că,  l-am închis la loc în cutia stupului şi am tăcut mâlc, multă vreme după aceea, făcându-ne a nu şti şi a nu fi auzit de el vreodată. Au trecut de atunci, mulţi ani. Părea că şi uitasem povestea acelui pepene buclucaş. Dar, printr-o întâmplare, după mulţi ani, ne-a fost dat să auzim şi sfârşitul acestei întâmplări, chiar din gura unchiului. „Ce credeţi! Moş Enuţă, tot umblând cu cotiga şi măgarul, pe câmpuri, după buruiană, se pare că a dat odată, peste un pepene atât de mare, că abia a reuşit bietul om să-l urce în cotiga sa. Pe pepenele cu pricina l-a ţinut moşu¢ o vreme, într-una din cutiile din stupină, una din alea nefolosite. Apoi, l-a cărat acasă şi o iarnă întreagă l-a ţinut în şira de paie, aşteptând clipa în care avea să-i vie de la Bucureşti, fata şi ginerele. Ce credeţi, când la masă, moş Enuţă, spre uimirea tuturor, a apărut cu uriaşul pepene în braţe? Vă puteţi închipui, cât chiot, câtă admiraţie pe cei din jur?” Celor ce ascultau la vorbele unchiului - mai puţin mie, şi lui văru-meu - le lăsară gura apă. „Dar ce a urmat, nu vă mai spun! Uriaşul pepene, în cele din urmă doar cu toporul a putut fi decapitat de creastă. Decepţia a fost generală. Fusese un pepene furajer, din aceia cultivaţi pe câmp, pentru hrana animalelor”. Ne ţineam de burtă de atâta râs, iar unchiul, deşi povestise destul de hazliu, toată întâmplarea, nu bănui, dacă povestea lui stârnise atâta veselie, ori altceva... era la mijloc! Care va să zică, Romain Roland avusese dreptate când spusese: „Oricât e noaptea de lungă, tot vin odată zorile şi se face lumină în toate”. Bietul moş Enuţă! Dacă ar şti el...  Dar, vorba lui Mark Twain: „Atâta lucru am învăţat şi eu de la taică-meu, că ăl mai bun mijloc ca s-o scoţi la capăt cu asemenea oameni, e să-i laşi în voia lor”.

116. Calea tăcerii (cvp)

 Când, după mulţi ani, m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata, sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier, cu arcurile lăsate. Vara, nopţile acolo şi le petrecea, cu greierii şi stelele deasupra capului. În acel an se dăduse pământurile înapoi, proprietarilor, şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. Nu mi-a răspuns la întrebare. L-am văzut doar, cum s-a desprins într-un târziu de pe marginea patului de unde sta, cu picioarele spânzurate şi privirile aţintite în gol şi mi-a făcut semn să-l urmez. Am luat-o pe uliţă spre marginea satului, înspre acolo, unde priveliştea satului şi a câmpiei a rămas ca şi acum sute de ani. „Mitică ăsta a lu¢ Bododel, se zice c-a băgat deja tractorul în lot – mi s-a destăinit el pe drum. Ştiu eu, n-o fi prea devreme?” Se întreba singur, şi tot atât de sigur, că nici nu aştepta răspuns. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a fremătat în palme pământul răsturnat de lama de oţel a plugului. Parcă era Victoria Lipan din „Baltagul„ lui Sadoveanu, aşa frământa lutul acela şi pe o parte, şi pe cealaltă. Nu i se clintea o cută a frunţii. Îmi amintea, pe undeva, de omul venit „din lume” la hanul lui Colţun (cum citisem prin „Cocostârcul albastru” de Sadoveanu), adică unul care ascultă cum cântă vântu de-a lungul câmpiei şi se uită la pâclele din depărtările Dobrogei, aşteptând acel semn de taină. „Ce-i, nu-i încă timpul de arat?”- l-am întrebat. Cu ochii ţintă la un stol de vrăbii, ce huruiau într-un pâlc de scaieţi crescuţi mai pe margine, mi-a spus: „Când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nost¢, spuneam”. „Ei şi? - am mai întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu, întreabă-l pe el”. Mi l-a arătat pe cel din depărtere care se trudea de pe tractor, ca să iasă treaba bună. Mi-a zâmbit, într-un fel anume, ce mi-a amintit de ţăranul acela întors de pe front, pe nume Mitrea Cocor, şi care plătea zorilor care tocmai se revărsase, cu imaginea ancestrală a morarului hrăpăreţ, pus să ţină de lanţul boilor, şi a ciocoiului îmbuibat, împins la cormana plugului, dar, mai ales, cum zâmbea acel Mitrea Cocor soarelui de „octomvrie”: „- Viitorul e al tău”... (parcă zicea acela). Apoi, tatei îi dispăru zâmbetul şi în suflet îi pătrunse o undă de îngrijorare. Şi, ne-am întors tăcuţi spre casă. Pe prispa casei, mama stătea în genunchi într-un colţ şi storcea în găleată, cârpa cu care spălase noroiul urcat pe brâul din faţa casei. Ne-a privit întrebătoare din ochi. De trei ori, a încercat să spună, ori să întrebe ceva, de tot atâtea ori s-a stins glasul ei, într-o tuse seacă. Apoi, văzându-l pe tata, odihnind ca la început pe patul de fier, de sub vişin, cu picioarele spânzurate în aer şi ochii aţintiţi în gol, n-a mai întrebat. Am observat şi am tăcut. “Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H. Heine. Când omul a ales calea tăcerii, asta e bine poate pentru odihna şi liniştea celor din jur, dar cu timpul calea asta nu face decât să surpe ziduri roase de caria vremurilor, ori suflete închise fiecare în nepăsarea semenilor noştri. Numai că tata, privea în jur, de parcă era înjunghiat şi-şi dădea sufletul. Am dat să spun mamei ceva, dar, acel nod din gât, mi-ar fi făcut glasul, tare tulburat, şi mama ar fi simţit că nu ne întorsesem, de-acolo, din câmp, cu gânduri prea bune.           

115. Gâlceava (cvp)

„Ce de întâmplări pe lumea asta!- ne spune Gogol că ar fi exclamat judecătorul pus în faţa „pricinii de moarte” dintre nedespărţiţii de pâna atunci ai obştii: Ivan Ivanovici şi Ivan Nichiforovici. Şi, acolo, nu mai era vorba de gâlceava unor familii uşuratice; se frământau acum firele tari şi dârze, care nu se aprind cu una cu două oricât ai ciocni lespezile amnarelor pentru o scânteie cât de vremelnică, dar, odată aprinsă pălălaia, eşti prins ca la Cianakkale^*- vorba turcului. Mi-l imaginez, acum, pe moş Faik, ca pe unul din ţăranii ieşiţi la arat, din tablourile lui C. Ressu, venit într-o după amiază de toamnă la poarta bunicului, bătând tare în ulucele de lemn cu bastonul de care era nedespărţit. Venise să se intereseze de plugul de fier al acestuia, iar bunicul nu se arătase surprins, că, fostul paznic de pe vremea când lucra ca notar al satului, îl mai căuta din când în când. Moş Faik nu era dintre acei ţărani, care, odată aşezaţi în faţa cuptorului şi rămaşi pironiţi cu ochii la vâlvătaia focului, nu se gândeşte decât la brazda semănată şi la Dumnezeu care nu mai vrea să dea ploaie, şi vitele care-i zbiară în staul. Mai curând, semăna cu acei „oameni pierduţi”, personaje redate de Gorki şi, care întâi îşi trăiau viaţa, atât cât era ea, şi apoi se întrebau „ce mai e de făcut”. Şi, despre care marele scriitor spunea: „în clipele grele , când sufletul e obosit, evoc în gând măreţul chip al omului”, cu alte cuvinte, omul simplu Faik, acel om cu suflet larg de copil, şi pe care bunicul îl auza ţâţâind a mirare, ori de câte ori bunicul povestea câte ceva despre cunoştinţele sale din legumicultură, pomicultură sau stupărit: „Bre, da dat naibii eşti mata nea Neagule, toate le ştii, dar, când te întreabă omul, ayda kapalâm”- adică, ceva aşa, în sensul, gata am tras obloanele. „Ehei! Bătrâneţe, bătrâneţe - ofta bunicul, simţind cum viaţa curge înainte, fără ca el să-i poată pună stavilă, ca şi cum, oamenii ca el şi Faik, se zbat între tăceri şi întrebări stupide, despre una, despre alta, ca tot omul trăitor în această lume. „Bre, da mare „forc” ai bre, nea Neagu!” – a rupt moş Faik, odată, tăcerea care se lăsase printre norii ameninţători, zămisliţi din pipele aprinse. „Nu e forc măi Faik, e scroafă”, a lămurit de îndată bunicul. „Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne”. „Mă Faik, nu trebuie să ne certăm acuma, pentru o scroafă. Da, ascultă la mine, scroafă e şi gata!”- s-a oţărât bunicul, bătând decisiv, cu pipa, în piciorul scăunelelui. „Cum bre! a sărit în picioare turcul. Să înghit turbanul, dacă nu e aşa, fork am spus, ştiu ce spunem”. Lucirea neobişnuită a ochilor care-i jucau în cap turcului, pielea înroşită acum şi, care mai înainte îi fusese galbenă, ca de mort, peste trăsăturile ascuţite ale feţei, îl făceau pe bunicul, să creadă că are în faţă pe unul din răzvrătiţii de odinioară, de pe la uşile notariatului. „Bine, bine măi Faik, a cedat în cele din urmă bunicul, să fie ca tine, forc, deşi, eu ştiu că e scroafă, da, să-ţi fac ţie un hatâr: poţi să-i zici şi şeitan (drac în turceşte - n.n.), cum vrei, da, numai nu te aprinde bre, ca uscătura la flacără, ce naiba!”. Atât a spus bunicul şi atât i-au trebuit, cele grăite, turcului. Vorbele astea, au căzut mai ceva decât scânteia, pe lemne uscate. „Aşaaa!? Atunci nu-mi mai trebuie plugul tău. Aa...adio!” Iar bunicul, a rămas ca opărit de ieşirea turcului. De unde să ştie el că, noi, toţi copiii strigam pe uliţa turcului, când îi zăream fata prin curte: şeitan, şeitan! Şi nu ne lăsam până ce nu ieşea bătrânul tată şi arunca cu bulgări, şi pietre după noi, lucru care ne îndârjea grozav. Dar bunicul, nu era omul care să ţină supărare la suflet. Şi-a călcat primul pe inimă, şi s-a dus la câteva zile la poarta turcului: „Hai mă Faik, să-ţi dau plugul ăla odată, de ce să ţinem noi supărare, din atâta fleac”. Moş Faik a dat la o parte perdeaua de la geam, de câteva ori, dar n-a mai ieşit din casă, chit că zicea bunicul, că mânia-i ca gheaţa, ţine şi ea până o da prima căldură şi se topeşte. Şi, la urma urmelor, înţelegea şi bunicul, că fără un temei, acolo, nu se dăduse jignit turcul, dar, se simţise dator să întindă el întâi, o mână caritabilă, altminteri, cum va putea mântui Dumnezeu lumea asta, tare încurcată? Şi, la urma urmelor, avea dreptate Gogol să spună: „ Mare plictiseală şi pe lumea asta, domnilor!”

* Cianakkale   ( strâmtoare între marea Egee şi marea Marmara unde în 1915 trupele otomane au  dus lupte îndârjite împotriva flotei engleze-franceze.

  

114. Elendora

Dincolo de cânepişte, mult mai la vale

se iţea o căsuţă spre iaz;

alb văruită, cu două ferestre oarbe

cât un cerdac, şi-un coteţ pentru păsări

ca la oarece creştin în necaz.

Părea o căsuţă pustie. Alta în vâlcea nu era.

Şi-acolo crescuse cea mai frumoasă fată din sat.

Că de-aş fi avut un ulcior de galbeni

cum auzisem că avea feciorul lui Roş-împărat,

şi-un cal ca al lui, de poveste…

Ehei! Cum m-aş fi săltat eu în şa

Şi uite aşa,

ca un prinţ m-aş fi înfăţişat în vâlcea.

La casa Elendorei. Şi cu ce veste!

Elendora o chema pe frumoasă. Şi mie-mi plăcea,

Ascultam cântecul ei vrăjit

cu „a ruginit frunza din vii…” şi încă

despre ceva pe atunci nelămurit.

Urmau rândunelele luând calea depărtărilor.

Nici soarele parcă nu mai cobora de pe cer;

Toamna era şi ea pe sfârşite

iar frigul răzbea şi în vale

şi întreaga vâlcea se cufunda în mister.

Mi-era dragă Elendora.

Ca lanului de grâu, ploaia de vară

Făceam ce făceam şi mă furişam spre vâlcea

Până aproape de iaz unde ea se scălda

După străjerii platani, seară de seară.

Spuneam acasă, că m-am întâlnit cu zmeul pe câmp

Că-mi ţinuse calea şi se băgase în vorbă

Tata pufnea şi râdea, mai să se frigă cu ciorbă

Dar mama bănuia încotro bat eu câmpii

Mă lua deoparte şi mă ciufulea:

„Măi copile, eşti prea mic pentru ea”.

Mai deunăzi într-o toamnă

Tata m-a împins şi pe mine în lume. Ca-n vis.

Plecam să mă bat cu zarea cea largă.

Elendora era gara. Elendora şi trenul ce mă ducea.

„Adio!” Până la vara viitoare, le-am zis

Celor din gară, şi celor rămaşi în urma trenului,

câţi mai credeau, că vor trece ceva anotimpuri

şi-n vara cu spice solare, seară de seară

jos în vâlcea, voi relua acel vis.

Visul pentru care surâdeam şi povesteam întruna

despre Elendora fata din vâlcea,

cuvintele-mi dădeau întruna ghes.

Poate că sunau ca vorba duşilor de pe lume…

Dar le dădeam, trufaş,

şi tâlc şi înţeles.

Târziu m-am întors. Eram mare. Ştiam.

Că poveştile erau poate numai pentru puştani.

Dar mi-ar fi plăcut, precum lui De-Cu-Ziuă

i se întâmplară-n poveste…

Timpul, la căsuţa din vâlcea

cu funii groase, de platani, asemeni voinicului

să-l fi legat eu de pe-atunci.

„Nu mai locuieşte nimeni acolo!” -

mi-a zis tata izbind cu barda-n butuci.

Tăiam via. Amândoi. Peste ani.

(„A ruginit frunza din vii…”) – sau aşa credeam

că trebuia să răsune din nou cântecul

la care urmau şi rândunelele,

cum se înşirau ele în cârd spre apus:

„O fată cândva i-a plăcut fără margini,

că inima îi era numai văpăi-năbădăi!”

ciripeau şi ele de sus.

Mai departe, dincolo de zările alipite de cer

Se tânguia timpul. Cu limbă de clopotar

Cu vuiet de ploaie năprasnică

Şi suliţe de înger lăicer.

Sudori reci mă trecură pe frunte

Şi-n tâmple:

Elendora, Elendora, Elendora-mi vuia.

Îi fusese ursită să o ia un olar

Şi să o ducă din vale, spre munte.

Ce sterpi păreau acum străjerii platani

sub care îngropase tata via!

Şi-n iaz, mai grea ca plumbul, veşnicia,

ce căţăra doar trestia spre cer,

corn lung chema din peştere rupestre.

Şi-atunci, am coborât cu calul în poveste

Şi toate oalele din cale

prin târguri, pieţe şi oboare,

luam ca prinţul în picioare.

Ca-n basmul mamei, spus

odinioară la gura sobei

unde-şi lăsase ea chipul în ochii copilului,

aromind pe un caier şi-un fus.

                      

113. Tablou cu moş Ion (cvp)

 Moş Ion, dogarul satului, avea vocea ca „un clopot dogit” cum ar fi zis Crizal din „Femeile savante„ a lui  Moliere, despre Trisotin. L-am cunoscut pe vremea când anii mei curgeau solemn şi simplu ca destinul, adică, pe vremea copilăriei nestingherite. Nu prea se înghesuiau copiii ca mine, fără nici o treabă, prin curtea lui. Îl însoţisem pe tata, odată, în atelierul său şi, în timp ce-şi fumau ţigările, şi mai schimbau câte o vorbă, l-am auzit: „Şi dacă te întrebi tu ce e cu viaţa asta, crezi că are să-ţi răspundă? Este-şi atâta tot! Mâine, poate să fie din nou furtună. Şi, la ce-ţi foloseşte să ştii?” Saint-Exuperi spunea undeva: ”cu viaţa se întâmplă ceea ce se întâmplă cu opaiţul: l-ai făcut, l-ai dichisit, dar de luminat nu luminează dacă nu-l aprinzi”.  Dar, de unde ştiuse moş Ion, că se apropie furtuna şi, ciuma roşie se va întinde, şi peste meleagurile noastre? Şi atunci, întors de la „canal”, după ce refuzase să intre în „colectivă”, se zice, că spusese nevesti-si, care i se plânsese despre arşiţa ce pustiise cam totul, în acel an de pomină: „Lasă Fico, nu arşiţa asta dată de la Dumnezeu ne-a pustiit nouă sufletele şi bătătura, ci, o altfel de arşiţă, străină oamenilor de pe la noi”. Când avusese el timp să se gândească şi la lucrul acesta, când, toată viaţa nu făcuse altceva, decât să strângă bănuţ peste bănuţ doar cu palmele alea bătătorite şi cei doi cai înhămaţi la căruţă, cutreierând Dobrogea în lung şi-n lat, până în ziua în care „stabilizarea” avea să-l aducă înapoi, acolo de unde plecase, adică, la sapa de lemn? Se amestecase, doar aşa, în vorbă, ca leuşteanul în ciorbă, bucătăreasa Martina a lui Moliere, cea care grăise aşa de „savant”: „cocoşul, nu găina-i cu cântecul socot”, ori tâlcul păţaniei lui moş Ion, petrecută mai spre bătrâneţe, era altul? ...  Nu ştia moş Ion, de câtă vreme striga el, la baba lui, însă, se vede treaba că, baba lui, parcă asurzise de-a binelea. „Fico! Ce boalii are găina aia de nu mai tace odată? Cârâie întruna, ca apucata. Baba lui, pesemne că se însorea la soare, acolo pe prispa casei, cu ochii închişi, ori aţipise de-a binelea, de nu auzea. El o văzuse, mai înainte, acolo pe prispă, scărmănând lână, dar, se părea că o cam pălise soarele, pe-o ureche. „N-auzi Fico, ce naibii nu răspunzi? Întrebai doar, ce boalii are găina asta a noastră de cârâie, cârâie ca proasta în târg”. Baba, pesemne nu auzise, ori îşi vedea de scărmănatul ei, că, moş Ion se înfurie. Întinse mâna după bastonul lui, ce sta rezemat de masa de sub salcâmii din faţa casei. Nu dădu însă de el pentru a-l arunca după găină. Se lipsi. „Uşş, zmăţato! ţâţâi el din buze. Găina, îşi feri coada într-o parte şi, ca să vezi nesimţirea lumii: se porni mai tare să cârâie ca apucata, încât, moş Ion îşi ieşi de tot din fire: „Ia s-o prinzi Fico, să o faci ciorbă, că i s-a făcut de leuştean şi mărar după câte văz eu”. Apoi, tot el: „Mare ţiminune! Să ştii că o veni iar Vică al nostru, cu Săndiţa, ca atunci... ştii?... Cârâia la fel parcă şi, taman, hopa ne pomenim cu ei, cu căruţa la poartă. Tu ai scos o litră de ţuică şi ai pus-o pe masă să ne cinstim, da ea afurisita, ţuşti pe masă, de-a vărsat sticla şi te-ai luat după ea cu nuiaua. „Hir-ai tu a moarteli, ziceai. Până te-ai împiedicat, de-ai venit cu parapancele în sus. Ce-am mai râs cu Vică”... Dar, se vede treaba, Fica îşi vedea de scărmănatul ei, nu auzea mai nimic şi, moş Ion se înfurie şi mai şi : „Uşşş! Luate-ar vulpile! Că, şi baba asta a mea, nu mai aude odată! Fico, Ficoo!”...   Când se trezi, moş Ion încă mai gesticula cu mâinile, de parcă ar fi vrut să gonească o arătare din vis, iar baba, se crucea în faţa lui cu o mână în şold, pusă pe harţă. „Mare ţiminune?! Cred că te-ai ţicnit măi moşule! Scoală de acolo... nu vezi că găina asta de o oră dă târcoale să intre în coteţ şi nu poate de tine. Păi, unde te trimisei eu măi hodorog bătrân? Să-mi cloceşti pe cuibar, ai?”  Îi cam plăcea ţuiculiţa lui moş Ion şi, când putea, îşi păcălea baba strecurându-se pe furiş din pivniţă, cu câte o litruţă sub haină, şi pe unde nu te aşteptai, se ascundea de baba lui, o da de duşcă pe gât, după care, îl fura somnul. Ce-o fi şi cu viaţa asta!...  Dar toate au un sfârşit, ca şi piesa lui Moliere, unde, după ce cortina se lasă, nimic nu se va fi schimbat în casa burghezului Crizal, în care, găina va continua să cânte cocoşeşte.    

112. Lubeniţele lui Lixandru (cvp)

     Strecurat odată printre ai mei şi alţi locuitori ai satului, pe o arie în plină zăpuşeală, la câteva zile după treieratul grâului, am simţit cum mi se transmite şi mie neîncrederea celor mulţi asupra celui ce sta pe un scaun lângă cântar şi răsfoia de la stânga la dreapta, şi de la dreapta la stânga, filele unui catastif îndoielnic. Deşi, la drept vorbind, nu are importanţă de unde venea acea neîncredere care mişcă şi strânge în gheare sufletul, condamnat după aceea, să nu-şi mai slăbească niciodată strânsoarea. „Rotea Ion... ia să vedem, norme...atâtea; grâu...atât!” Urmau alţii. Ţăranii, toţi, aşteptau în tăcere să le vină rândul. „De ce tac toţi măi Lixandre?” am auzit şoptind la dreapta mea pe tuşa Mărioara. Lixandru ăsta: un fel de cocostârc, înalt, cu mustăţi stufoase şi pălărie mocănească din pâslâ neagră, uzată de colb şi soare, pe cap, chiar semăna cu un cocostârc. „Pe mine mă întrebi, fă? Tocmai acum?” s-a auzit vocea lui spartă, de atâta fumat. Adică, voia să sugereze că era prea târziu pentru asta. De, dacă l-ar fi întrebat asta mai de mult? Dar ce, întrebase? Nu întrebase. Toţi au întors capetele; s-au auzit murmure, poate de acolo le venea o salvare. Dar n-a durat mult. Cel de la cântar se ridicase în picioare, şi vocea lui piţigăiată, plină de ameninţări, a restabilit de îndată liniştea. „’Ai măi Lixandre, ce boalii, te găsişi tocmai tu!” îl mustră de undeva, din spate, umbra cocârjată a unui trup de femeie pustiit de tristeţe. Într-un interviu dat în Flacăra, prin 1990, Eugen Simion opta pentru o nouă îngăduinţă la reconstrucţia noastră morală de după 1989. „De ce?” fusese întrebat. „Fiindcă nu putem construi o lume nouă cu o ură veche” fusese răspunsul. Ce a demonstrat viaţa? Că ne înghiţim în continuare, unii pe alţii. Luptă pentru existenţă, cum ar zice Darwin, însă, vedem cum înghiţirea unuia, nu ajută altuia. Deşi vecin cu noi, pe nea Lixandru nu-l prea văzusem la noi pentru a mai sta de vorbă cu tata, cum văzusem pe la alţii. Marin Preda, spune despre Moromete, după fuga copiilor de acasă, că „el păstra acea uşă deschisă în urma lui”, iar Eugen Simion a simţit asta peste ani şi ne avertizează. Să fi tăinuit oare Lixandru o ură mai veche în suflet? Nu mă dumiream pe atunci. De fapt, nea Lixandru a venit într-o dimineaţă la gardul nostru şi i-a strigat tatei, ceva, în legătură cu un porc, care nu se mai scula de jos, de vreo trei zile; nu mânca, nu bea şi nici nu arăta semn de însănătoşire. Musai trebuia sa-l ajute tata ca să-l taie: „decât să-l piardă?!” „Nu geme, nu suferă? ” a mai întrebat tata, înainte de a decide a-l sacrifica. „Nimic, nimic! Totul aşa din senin” a mai răspuns Lixandru. „Cum, din senin? Nimic nu-i din senin! – a zis îngândurat tata, către ăla care nu se dezlipea de lângă gard – Du-te înainte că vin şi eu”. Ceva mai târziu, ducându-mă pe acolo, i-am găsit la pomana porcului; cinsteau o ţuică fiartă, pe prispa casei. Fumau Naţionale şi, între două păhărele, mai discutau una, alta... Veşti şi întâmplări, rele, ca şi supărarea porcului pe viaţă şi, toate astea, numai de pe strada noastră. „Colac peste pupăză, omizile au terminat toţi corcoduşii, adio ţuică... Pe când la alţii?! – a oftat Lixandru, lângă tata.  La noi, parcă numai cucuveaua cântă, întuneric şi sărăcie, sărăcie şi iar întuneric”. „De, măi Lixandre – i-a tăiat vorba, cu subânţeles, tata – dacă ne-am ierta mai multe, ar ieşi soarele şi pe strada noastră”. Într-o bună zi, cum ieşise soarele şi pe strada noastră, mi-am adus aminte de cele spuse de tata lui Lixandru, am dat fuga în casă şi i-am spus mamei: „O să vină nea Lixandru pe la noi, o să vezi!”. „Ce vorbă-i asta?” s-a uimit mama, cătând cu luare aminte spre mine. „ Păi, a ieşit soarele şi pe strada noastră, n-ai văzut?” „Fugi d’acilea cu prostiile tale” m-a alungat mama înapoi la joacă. Văzând că nu obţin nici o informaţie în plus, am fugit la bunicu’ şi l-am întrebat, de ce e supărat Lixandru pe tata. M-a lămurit bunicu’; cică, oile tatei i-au ros cândva nişte lubeniţe, crescute în copacii din grădină, care, vezi Doamne, creşteau tare ciudat. Tăiai din ei, iar ei creşteau mai departe, nestingheriţi. „Bine, bine, dar dacă ăia creşteau la loc, de ce nu s-a întâmplat asta şi după ce le-au ros oile tatei?” am insistat pe lângă bunicu’. „Păi ce, oile lu’ tac’tu  ştiau ele ce au ros acolo?” m-a repezit la rândul lui, bunicul, de lângă el. Doamne, ce lume-i asta? De parcă oile tatei, erau precum caprele râioase ale Irinucăi lui Creangă, ce rodeau ulucile şopronului, să-i cadă coşmelia pe ea, cum îmi plăcea să cred, că făcuseră alea odinioară. Dar pe atunci, eram doar nişte copii. Ce ştiam noi, de cele treburi, între oamenii mari?!

111. Coţofana din salcâm (cvp)

   Aflat la dreapta ghidului, când am păşit în prima mânăstire din nordul Moldovei, mi-a atras atenţia degetele răşchirate ale acestuia, îndreptate spre sfinţii zugrăviţi pe un perete, şi cuvintele acestuia desprinse ca din Geneza (1-26) : priviţi şi veţi înţelege de ce Dumnezeu a zis fericit „să facem  om după chipul Nostru”; dar eu, nu vedeam decât culorile veşmintelor, umbrelor lor, şi modul în care se mişcă acestea, în închipuirea noastră. După care, ne-a lăsat să admirăm zugrăvelile sfinţilor, în tăcere. Voiam ca cineva să pună o întrebare; orice întrebare, deoarece am crezut întotdeauna, că, cel care întreabă cu adevărat, poate comunica într-un fel cu alt suflet şi întreaga lui fiinţă luptă cu adevărat pentru triumful întrebării. Asta, m-a dus cu gândul la moşu Stan, vecin gard în gard, cu bunicul şi, la o discuţie avută cândva, cu acesta. Mă văzuse stând sus pe cerdac, în grădina bunicului, citind cât îi ziulica de lungă. „Ce-ţi faci capul bostan cu atâta citanie, vezi să nu dai într-o doagă”. L-am asigurat, printr-un gest făcut cu mâna, să nu aibe nici o grijă, nu eram eu în primejdia asta. Şi, m-a mai întrebat: atunci, ce anume căutam cu atâta stăruinţă? „Omul!-i-am răspuns, luminat. Omul, cu destinul şi trăirile lui”. A dat din cap a uluială şi, din felul în care se îndepărta, ţâţâind din buze a mirare şi neâncredere, m-am temut, după aceea, că tot căutându-l pe om, să nu descopăr, doar umbra lui, şi multă amărăciune...  Grădina bunicului era străjuită de doi salcâmi falnici; unul la capătul dinspre tarlaua câmpului, celălalt pus chiar hotar cu grădina lui moşu Stan. Nimic nu părea a tulbura liniştea în grădina bunicului. Dar, de la un timp, o coţofană venea în fiecare după amiază, în salcâmul dinspre câmp, şi toată ziua: caţa-caţa, caţa-caţa! O zi, două, trei... îşi făcuse, după cum se vede, o meteahnă din asta. „Asta şi-a făcut prostul obicei să nu ne tihnească mâncarea la masă - zicea bunicul, rămânând cu lingura în aer. Dacă nu căţăie asta a pagubă, să mă fluieraţi voi precum, cucul!” „Las-o boalii de coţofană, ce-ţi căşună pe ea?”- se zbârlea bunica la bunicul. „Io-te fă, te-ai deşteptat! Să ştii că, ţie, o să-ţi fure întâi ouăle de sub cloşcă, n-am o armă, că i-aş arăta eu să mai toace oamenii la cap”, rostea cu năduf, bunicul. Dar cine vrea să aibă linişte în ogradă, nu se împiedică tocmai de o coţofană. Şi falnicul salcâm, a fost tăiat. Coţofana, a venit însă, şi după aceea, dar, nemaigăsind salcâmul preferat, s-a mutat în cel de la hotar, lângă moşu Stan. Şi, făcea tot ce ştia. „Acum are să-şi taie şi moşu Stan salcâmul, o să vedeţi!”, profeţi bunicul într-o bună zi, la masă. Nici nu-şi înghiţi bine vorba, că şi auzirăm două împuşcături de armă ce răsunară în tot satul. Şi, ca prin farmec, coţofanei i se înmuie pliscul. Şi, numai ce-l zărim pe moşu Stan; într-o mână ţinea puşca cu două ţevi, pe care o zărisem odată, spânzurată de cureaua ei, la el în fierărie, cu coţofana inertă şi fără glas, în cealaltă mână. Nimeni n-a vrut să comenteze acea întâmplare. Toţi parcă aveau gurile ferecate. La o lună de la acea întâmplare, s-a auzit, că s-a împuşcat în abdomen moşu Stan, în timp ce-şi curăţa arma. Gurile rele, ziceau însă, că, unica lui fată, pe care toţi, ştiau că o bătea cu funia udă, şi pe care o dăduse cu forţa după un zdrahon de român din alt sat, pentru nuştiu ce învoială, îl împuşcase într-o noapte fără lună. Nu se prăpădise moşu Stan din asta, însă, se schimbase tare mult: cu veşmintele dezordonate şi demodate pe umerii rămaşi gheboşi după o îndelungată boală, cu ciubotele pline de zloată şi căciula veşnic înfundată pe tărtăcuţă, bietul om putea fi luat drept o stafie. „Coţofana aia, era duhul morţii lui moşu Stan”, au spus unii. De salcâmul tăiat, bunicul nu s-a atins niciodată. Privind însă la sfinţii zugrăviţi pe pereţii acelei mânăstiri şi, gândindu-mă la bietul moşu Stan, mi-am adus aminte de cuvintele spuse de Panait Istrati: „ dacă suntem fericiţi e din întâmplare; iar dacă suntem nenorociţi, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viaţa, barca noastră e dusă în voia vânturilor şi oricât am fi de iscusiţi, nu putem ocoli mare lucru”.