S-au dus vremurile fabuloaselor poveşti,
când cetatea invadată de şobolani îşi găsise în cele din urmă salvarea, în
năpârstocul fecioraş, care, „înarmat” cu o tobă pe după gât, şi un fluier
năzdrăvan, pornise cu liota de rozătoare spre balta unde-şi aflară sfârşitul.
Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea,
încă, ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. De foarte
multe ori suntem mâhniţi când citim în vreo carte, povestea unui om, asupra
căruia, până şi Dumnezeu, când mai priveşte prin fereastra acestei lumi, uită
cu desăvârşire să-şi îndrepte privirea sa mântuitoare înspre acela, iar altora,
care nu merită de niciunele, tocmai la ei se deşartă caravana cu pesmeţi
înmuiaţi. Dar, sunt şi oameni cărora le e scris să trăiască şi partea urâtă a
vieţii; veţi înţelege că nu despre acei „nămeţi neînvinşi de oameni, albiţi de
griji şi de vremuri”, cum îşi numeşte Ştefan tovarăşii de luptă în „Apus de
soare” a lui Delavrancea vreau eu să spun. Sunt şi oameni cărora în mod natural
ochii le sunt stinşi ca a unei reptile, adică lipsiţi de lucirea vie a vieţii:
ce presupune bucurii, spaime, speranţe. Un astfel de om era moş Enuţă, paznicul
stupinei, în copilăria mea. Nu prea era vorbăreţ. Îi murise singurul băiat
„sergentul Gheorghiţă” în cel de al doilea război şi, cam de pe atunci, moşul,
devenise taciturn. Picătura găureşte stânca - spunea cineva - nu prin puterea
ei, ci prin căderea ei repetată; aşa şi pe moş Enuţă, îl încovoiase tristeţea
şi singurătatea, şi îi albise tâmplele. Mai avea însă o mângâiere: fata,
măritată, însă, pe undeva pe lângă Bucureşti. Venea rar pe acasă, odată la doi,
trei ani. Mare eveniment pentru noi, copiii, să alergăm în urma maşinii,
drăcoveniei care mergea fără să fie trasă de cai sau de boi. Unchiul Nicolae,
prisăcarul, fratele mai mic al mamei, ne mai trimitea pe mine şi pe văru-meu în
locul moşului, acolo la stupină, când ori era bolnav, ori i se întâmplase ceva.
Ne mai codeam noi, că de, încasasem destule din pricina moşului. Avea un
smochin de toată frumuseţea în curte şi, la joacă ne mai aruncam unul altuia
băştile peste gard, în smochinul moşului, după care, ne rugam să ne deschidă
porţile, să ne luăm basca „aterizată” din greşeală, dar ţi-ai găsit! Rămâneam
şi fără bască şi cu urechiala luată acasă. Dar, nu ne părea rău că ne numea
unchiul doar pe noi doi. Parcă eram, ca cei doi eroi ai lui Mark Twain: Tom
Sawyer şi Huck Finn, pe insula aia a lor. Făceam focul lângă baraca stupinei şi
coceam la jarul focului, toată ziulica, la porumb. Ochisem şi un copac solitar,
cu crengi uscate şi, cum dădusem în baracă peste un târnăcop şi o lopată,
plănuiam în jurul focului, că de îndată ce se va face miezul nopţii, să săpăm
după comori ascunse la rădăcina pomului, aşa cum făcuseră şi eroii din carte.
Dar, ori că se nimerise într-o vineri, ori că văzusem prin preajmă câţiva
şobolani, ca şi eroii lui Twain, ne lăsam păgubaşi, şi ce ne-am zis: că, poate
o fi ascunsă vreo lampă fermecată (cum citisem undeva) în vreunul din stupii
din care nu ieşeau albinele. Zis şi făcut. Nimerisem un stup orizontal – cam
cât intră în el douăzeci de rame – şi, după ce i-am dat capacul jos, ce să
vezi? O pepenoaică lunguiaţă, uriaşă, cât stupul, se afla înăuntru. La vederea
acesteia, de uimire, uitarăm şi de lampa fermecată şi de acei eroi din carte.
Pofteam acum la o felie de pepene. În toată stupina nu găsisem nici un fel de
unealtă ascuţită, cuţit ori altceva. Ne-am muncit destul pentru a scoate
pepenele din stup, dar, oricât l-am ridicat pe braţe şi i-am dat drumul la
pământ, ca prin farmec, pepenele sărea ca o minge. Ce fel de pepene mai era şi
ăsta, Dumnezeule? În cele din urmă, am găsit o soluţie. Nici Sisif, împingând
bolovanul în vârful muntelei, nu cred să fi trudit aşa cum trudisem noi, să
urcăm ditamai pepenele sus pe baracă, şi de acolo, convinşi că o să-i dăm de
hac pepenelui, să-i facem vânt la pământ. Dar, na drăcie! Pepenele sărea pe
pământ mai departe, ca o minge buclucaşă. O luam mereu de la capăt. Am mai
trudit aşa o vreme, de ne tăiase toate transpiraţiile. Pepenele a sărit de
fiecare dată, pe pământ, ca şi prima oară. Se vede treaba, nu era un pepene ca
toţi pepenii de pe lumea asta, aşa că,
l-am închis la loc în cutia stupului şi am tăcut mâlc, multă vreme după
aceea, făcându-ne a nu şti şi a nu fi auzit de el vreodată. Au trecut de
atunci, mulţi ani. Părea că şi uitasem povestea acelui pepene buclucaş. Dar,
printr-o întâmplare, după mulţi ani, ne-a fost dat să auzim şi sfârşitul
acestei întâmplări, chiar din gura unchiului. „Ce credeţi! Moş Enuţă, tot
umblând cu cotiga şi măgarul, pe câmpuri, după buruiană, se pare că a dat
odată, peste un pepene atât de mare, că abia a reuşit bietul om să-l urce în
cotiga sa. Pe pepenele cu pricina l-a ţinut moşu¢ o vreme, într-una din cutiile din stupină, una din
alea nefolosite. Apoi, l-a cărat acasă şi o iarnă întreagă l-a ţinut în şira de
paie, aşteptând clipa în care avea să-i vie de la Bucureşti, fata şi ginerele.
Ce credeţi, când la masă, moş Enuţă, spre uimirea tuturor, a apărut cu uriaşul
pepene în braţe? Vă puteţi închipui, cât chiot, câtă admiraţie pe cei din jur?”
Celor ce ascultau la vorbele unchiului - mai puţin mie, şi lui văru-meu - le
lăsară gura apă. „Dar ce a urmat, nu vă mai spun! Uriaşul pepene, în cele din
urmă doar cu toporul a putut fi decapitat de creastă. Decepţia a fost generală.
Fusese un pepene furajer, din aceia cultivaţi pe câmp, pentru hrana
animalelor”. Ne ţineam de burtă de atâta râs, iar unchiul, deşi povestise
destul de hazliu, toată întâmplarea, nu bănui, dacă povestea lui stârnise atâta
veselie, ori altceva... era la mijloc! Care va să zică, Romain Roland avusese
dreptate când spusese: „Oricât e noaptea de lungă, tot vin odată zorile şi se
face lumină în toate”. Bietul moş Enuţă! Dacă ar şti el... Dar, vorba lui Mark Twain: „Atâta lucru am
învăţat şi eu de la taică-meu, că ăl mai bun mijloc ca s-o scoţi la capăt cu
asemenea oameni, e să-i laşi în voia lor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu