Când, după mulţi ani, m-am întors la
casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata, sub vişinul din faţa
casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier, cu arcurile lăsate.
Vara, nopţile acolo şi le petrecea, cu greierii şi stelele deasupra capului. În
acel an se dăduse pământurile înapoi, proprietarilor, şi l-am întrebat ce o să
facă de-acum cu pământul lui. Nu mi-a răspuns la întrebare. L-am văzut doar,
cum s-a desprins într-un târziu de pe marginea patului de unde sta, cu
picioarele spânzurate şi privirile aţintite în gol şi mi-a făcut semn să-l
urmez. Am luat-o pe uliţă spre marginea satului, înspre acolo, unde priveliştea
satului şi a câmpiei a rămas ca şi acum sute de ani. „Mitică ăsta a lu¢ Bododel, se zice c-a băgat
deja tractorul în lot – mi s-a destăinit el pe drum. Ştiu eu, n-o fi prea
devreme?” Se întreba singur, şi tot atât de sigur, că nici nu aştepta răspuns.
Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a fremătat în palme pământul
răsturnat de lama de oţel a plugului. Parcă era Victoria Lipan din „Baltagul„
lui Sadoveanu, aşa frământa lutul acela şi pe o parte, şi pe cealaltă. Nu i se
clintea o cută a frunţii. Îmi amintea, pe undeva, de omul venit „din lume” la
hanul lui Colţun (cum citisem prin „Cocostârcul albastru” de Sadoveanu), adică
unul care ascultă cum cântă vântu de-a lungul câmpiei şi se uită la pâclele din
depărtările Dobrogei, aşteptând acel semn de taină. „Ce-i, nu-i încă timpul de
arat?”- l-am întrebat. Cu ochii ţintă la un stol de vrăbii, ce huruiau într-un
pâlc de scaieţi crescuţi mai pe margine, mi-a spus: „Când eram în război şi
intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi
dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nost¢, spuneam”. „Ei şi? - am mai întrebat, văzând că iarăşi tace.
Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu, întreabă-l pe el”. Mi l-a arătat pe cel din
depărtere care se trudea de pe tractor, ca să iasă treaba bună. Mi-a zâmbit, într-un
fel anume, ce mi-a amintit de ţăranul acela întors de pe front, pe nume Mitrea
Cocor, şi care plătea zorilor care tocmai se revărsase, cu imaginea ancestrală
a morarului hrăpăreţ, pus să ţină de lanţul boilor, şi a ciocoiului îmbuibat,
împins la cormana plugului, dar, mai ales, cum zâmbea acel Mitrea Cocor
soarelui de „octomvrie”: „- Viitorul e al tău”... (parcă zicea acela). Apoi,
tatei îi dispăru zâmbetul şi în suflet îi pătrunse o undă de îngrijorare. Şi,
ne-am întors tăcuţi spre casă. Pe prispa casei, mama stătea în genunchi într-un
colţ şi storcea în găleată, cârpa cu care spălase noroiul urcat pe brâul din
faţa casei. Ne-a privit întrebătoare din ochi. De trei ori, a încercat să spună,
ori să întrebe ceva, de tot atâtea ori s-a stins glasul ei, într-o tuse seacă.
Apoi, văzându-l pe tata, odihnind ca la început pe patul de fier, de sub vişin,
cu picioarele spânzurate în aer şi ochii aţintiţi în gol, n-a mai întrebat. Am
observat şi am tăcut. “Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a
inventat cerul”, spunea H. Heine. Când omul a ales calea tăcerii, asta e bine
poate pentru odihna şi liniştea celor din jur, dar cu timpul calea asta nu face
decât să surpe ziduri roase de caria vremurilor, ori suflete închise fiecare în
nepăsarea semenilor noştri. Numai că tata, privea în jur, de parcă era
înjunghiat şi-şi dădea sufletul. Am dat să spun mamei ceva, dar, acel nod din
gât, mi-ar fi făcut glasul, tare tulburat, şi mama ar fi simţit că nu ne
întorsesem, de-acolo, din câmp, cu gânduri prea bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu