Strecurat odată printre ai mei şi alţi
locuitori ai satului, pe o arie în plină zăpuşeală, la câteva zile după
treieratul grâului, am simţit cum mi se transmite şi mie neîncrederea celor
mulţi asupra celui ce sta pe un scaun lângă cântar şi răsfoia de la stânga la
dreapta, şi de la dreapta la stânga, filele unui catastif îndoielnic. Deşi, la
drept vorbind, nu are importanţă de unde venea acea neîncredere care mişcă şi
strânge în gheare sufletul, condamnat după aceea, să nu-şi mai slăbească
niciodată strânsoarea. „Rotea Ion... ia să vedem, norme...atâtea; grâu...atât!”
Urmau alţii. Ţăranii, toţi, aşteptau în tăcere să le vină rândul. „De ce tac
toţi măi Lixandre?” am auzit şoptind la dreapta mea pe tuşa Mărioara. Lixandru
ăsta: un fel de cocostârc, înalt, cu mustăţi stufoase şi pălărie mocănească din
pâslâ neagră, uzată de colb şi soare, pe cap, chiar semăna cu un cocostârc. „Pe
mine mă întrebi, fă? Tocmai acum?” s-a auzit vocea lui spartă, de atâta fumat.
Adică, voia să sugereze că era prea târziu pentru asta. De, dacă l-ar fi
întrebat asta mai de mult? Dar ce, întrebase? Nu întrebase. Toţi au întors
capetele; s-au auzit murmure, poate de acolo le venea o salvare. Dar n-a durat
mult. Cel de la cântar se ridicase în picioare, şi vocea lui piţigăiată, plină
de ameninţări, a restabilit de îndată liniştea. „’Ai măi Lixandre, ce boalii,
te găsişi tocmai tu!” îl mustră de undeva, din spate, umbra cocârjată a unui
trup de femeie pustiit de tristeţe. Într-un interviu dat în Flacăra, prin 1990,
Eugen Simion opta pentru o nouă îngăduinţă la reconstrucţia noastră morală de
după 1989. „De ce?” fusese întrebat. „Fiindcă nu putem construi o lume
nouă cu o ură veche” fusese răspunsul. Ce a demonstrat viaţa? Că ne înghiţim în
continuare, unii pe alţii. Luptă pentru existenţă, cum ar zice Darwin, însă,
vedem cum înghiţirea unuia, nu ajută altuia. Deşi vecin cu noi, pe nea Lixandru
nu-l prea văzusem la noi pentru a mai sta de vorbă cu tata, cum văzusem pe la
alţii. Marin Preda, spune despre Moromete, după fuga copiilor de acasă, că „el
păstra acea uşă deschisă în urma lui”, iar Eugen Simion a simţit asta peste ani
şi ne avertizează. Să fi tăinuit oare Lixandru o ură mai veche în suflet? Nu mă
dumiream pe atunci. De fapt, nea Lixandru a venit într-o dimineaţă la gardul
nostru şi i-a strigat tatei, ceva, în legătură cu un porc, care nu se mai scula
de jos, de vreo trei zile; nu mânca, nu bea şi nici nu arăta semn de
însănătoşire. Musai trebuia sa-l ajute tata ca să-l taie: „decât să-l piardă?!”
„Nu geme, nu suferă? ” a mai întrebat tata, înainte de a decide a-l sacrifica.
„Nimic, nimic! Totul aşa din senin” a mai răspuns Lixandru. „Cum, din senin?
Nimic nu-i din senin! – a zis îngândurat tata, către ăla care nu se dezlipea de
lângă gard – Du-te înainte că vin şi eu”. Ceva mai târziu, ducându-mă pe acolo,
i-am găsit la pomana porcului; cinsteau o ţuică fiartă, pe prispa casei. Fumau
Naţionale şi, între două păhărele, mai discutau una, alta... Veşti şi
întâmplări, rele, ca şi supărarea porcului pe viaţă şi, toate astea, numai de
pe strada noastră. „Colac peste pupăză, omizile au terminat toţi corcoduşii,
adio ţuică... Pe când la alţii?! – a oftat Lixandru, lângă tata. La noi, parcă numai cucuveaua cântă,
întuneric şi sărăcie, sărăcie şi iar întuneric”. „De, măi Lixandre – i-a tăiat
vorba, cu subânţeles, tata – dacă ne-am ierta mai multe, ar ieşi soarele şi pe
strada noastră”. Într-o bună zi, cum ieşise soarele şi pe strada noastră, mi-am
adus aminte de cele spuse de tata lui Lixandru, am dat fuga în casă şi i-am spus
mamei: „O să vină nea Lixandru pe la noi, o să vezi!”. „Ce vorbă-i asta?” s-a
uimit mama, cătând cu luare aminte spre mine. „ Păi, a ieşit soarele şi pe
strada noastră, n-ai văzut?” „Fugi d’acilea cu prostiile tale” m-a alungat mama
înapoi la joacă. Văzând că nu obţin nici o informaţie în plus, am fugit la
bunicu’ şi l-am întrebat, de ce e supărat Lixandru pe tata. M-a lămurit
bunicu’; cică, oile tatei i-au ros cândva nişte lubeniţe, crescute în copacii
din grădină, care, vezi Doamne, creşteau tare ciudat. Tăiai din ei, iar ei
creşteau mai departe, nestingheriţi. „Bine, bine, dar dacă ăia creşteau la loc,
de ce nu s-a întâmplat asta şi după ce le-au ros oile tatei?” am insistat pe
lângă bunicu’. „Păi ce, oile lu’ tac’tu
ştiau ele ce au ros acolo?” m-a repezit la rândul lui, bunicul, de lângă
el. Doamne, ce lume-i asta? De parcă oile tatei, erau precum caprele râioase
ale Irinucăi lui Creangă, ce rodeau ulucile şopronului, să-i cadă coşmelia pe
ea, cum îmi plăcea să cred, că făcuseră alea odinioară. Dar pe atunci, eram
doar nişte copii. Ce ştiam noi, de cele treburi, între oamenii mari?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu