joi, 15 martie 2012

112. Lubeniţele lui Lixandru (cvp)



     Strecurat odată printre ai mei şi alţi locuitori ai satului, pe o arie în plină zăpuşeală, la câteva zile după treieratul grâului, am simţit cum mi se transmite şi mie neîncrederea celor mulţi asupra celui ce sta pe un scaun lângă cântar şi răsfoia de la stânga la dreapta, şi de la dreapta la stânga, filele unui catastif îndoielnic. Deşi, la drept vorbind, nu are importanţă de unde venea acea neîncredere care mişcă şi strânge în gheare sufletul, condamnat după aceea, să nu-şi mai slăbească niciodată strânsoarea. „Rotea Ion... ia să vedem, norme...atâtea; grâu...atât!” Urmau alţii. Ţăranii, toţi, aşteptau în tăcere să le vină rândul. „De ce tac toţi măi Lixandre?” am auzit şoptind la dreapta mea pe tuşa Mărioara. Lixandru ăsta: un fel de cocostârc, înalt, cu mustăţi stufoase şi pălărie mocănească din pâslâ neagră, uzată de colb şi soare, pe cap, chiar semăna cu un cocostârc. „Pe mine mă întrebi, fă? Tocmai acum?” s-a auzit vocea lui spartă, de atâta fumat. Adică, voia să sugereze că era prea târziu pentru asta. De, dacă l-ar fi întrebat asta mai de mult? Dar ce, întrebase? Nu întrebase. Toţi au întors capetele; s-au auzit murmure, poate de acolo le venea o salvare. Dar n-a durat mult. Cel de la cântar se ridicase în picioare, şi vocea lui piţigăiată, plină de ameninţări, a restabilit de îndată liniştea. „’Ai măi Lixandre, ce boalii, te găsişi tocmai tu!” îl mustră de undeva, din spate, umbra cocârjată a unui trup de femeie pustiit de tristeţe. Într-un interviu dat în Flacăra, prin 1990, Eugen Simion opta pentru o nouă îngăduinţă la reconstrucţia noastră morală de după 1989. „De ce?” fusese întrebat. „Fiindcă nu putem construi o lume nouă cu o ură veche” fusese răspunsul. Ce a demonstrat viaţa? Că ne înghiţim în continuare, unii pe alţii. Luptă pentru existenţă, cum ar zice Darwin, însă, vedem cum înghiţirea unuia, nu ajută altuia. Deşi vecin cu noi, pe nea Lixandru nu-l prea văzusem la noi pentru a mai sta de vorbă cu tata, cum văzusem pe la alţii. Marin Preda, spune despre Moromete, după fuga copiilor de acasă, că „el păstra acea uşă deschisă în urma lui”, iar Eugen Simion a simţit asta peste ani şi ne avertizează. Să fi tăinuit oare Lixandru o ură mai veche în suflet? Nu mă dumiream pe atunci. De fapt, nea Lixandru a venit într-o dimineaţă la gardul nostru şi i-a strigat tatei, ceva, în legătură cu un porc, care nu se mai scula de jos, de vreo trei zile; nu mânca, nu bea şi nici nu arăta semn de însănătoşire. Musai trebuia sa-l ajute tata ca să-l taie: „decât să-l piardă?!” „Nu geme, nu suferă? ” a mai întrebat tata, înainte de a decide a-l sacrifica. „Nimic, nimic! Totul aşa din senin” a mai răspuns Lixandru. „Cum, din senin? Nimic nu-i din senin! – a zis îngândurat tata, către ăla care nu se dezlipea de lângă gard – Du-te înainte că vin şi eu”. Ceva mai târziu, ducându-mă pe acolo, i-am găsit la pomana porcului; cinsteau o ţuică fiartă, pe prispa casei. Fumau Naţionale şi, între două păhărele, mai discutau una, alta... Veşti şi întâmplări, rele, ca şi supărarea porcului pe viaţă şi, toate astea, numai de pe strada noastră. „Colac peste pupăză, omizile au terminat toţi corcoduşii, adio ţuică... Pe când la alţii?! – a oftat Lixandru, lângă tata.  La noi, parcă numai cucuveaua cântă, întuneric şi sărăcie, sărăcie şi iar întuneric”. „De, măi Lixandre – i-a tăiat vorba, cu subânţeles, tata – dacă ne-am ierta mai multe, ar ieşi soarele şi pe strada noastră”. Într-o bună zi, cum ieşise soarele şi pe strada noastră, mi-am adus aminte de cele spuse de tata lui Lixandru, am dat fuga în casă şi i-am spus mamei: „O să vină nea Lixandru pe la noi, o să vezi!”. „Ce vorbă-i asta?” s-a uimit mama, cătând cu luare aminte spre mine. „ Păi, a ieşit soarele şi pe strada noastră, n-ai văzut?” „Fugi d’acilea cu prostiile tale” m-a alungat mama înapoi la joacă. Văzând că nu obţin nici o informaţie în plus, am fugit la bunicu’ şi l-am întrebat, de ce e supărat Lixandru pe tata. M-a lămurit bunicu’; cică, oile tatei i-au ros cândva nişte lubeniţe, crescute în copacii din grădină, care, vezi Doamne, creşteau tare ciudat. Tăiai din ei, iar ei creşteau mai departe, nestingheriţi. „Bine, bine, dar dacă ăia creşteau la loc, de ce nu s-a întâmplat asta şi după ce le-au ros oile tatei?” am insistat pe lângă bunicu’. „Păi ce, oile lu’ tac’tu  ştiau ele ce au ros acolo?” m-a repezit la rândul lui, bunicul, de lângă el. Doamne, ce lume-i asta? De parcă oile tatei, erau precum caprele râioase ale Irinucăi lui Creangă, ce rodeau ulucile şopronului, să-i cadă coşmelia pe ea, cum îmi plăcea să cred, că făcuseră alea odinioară. Dar pe atunci, eram doar nişte copii. Ce ştiam noi, de cele treburi, între oamenii mari?!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu