sâmbătă, 17 martie 2012

114. Elendora


Dincolo de cânepişte, mult mai la vale
se iţea o căsuţă spre iaz;
alb văruită, cu două ferestre oarbe
cât un cerdac, şi-un coteţ pentru păsări
ca la oarece creştin în necaz.
Părea o căsuţă pustie. Alta în vâlcea nu era.
Şi-acolo crescuse cea mai frumoasă fată din sat.
Că de-aş fi avut un ulcior de galbeni
cum auzisem că avea feciorul lui Roş-împărat,
şi-un cal ca al lui, de poveste…
Ehei! Cum m-aş fi săltat eu în şa
Şi uite aşa,
ca un prinţ m-aş fi înfăţişat în vâlcea.
La casa Elendorei. Şi cu ce veste!

Elendora o chema pe frumoasă. Şi mie-mi plăcea,
Ascultam cântecul ei vrăjit
cu „a ruginit frunza din vii…” şi încă
despre ceva pe atunci nelămurit.
Urmau rândunelele luând calea depărtărilor.
Nici soarele parcă nu mai cobora de pe cer;
Toamna era şi ea pe sfârşite
iar frigul răzbea şi în vale
şi întreaga vâlcea se cufunda în mister.

Mi-era dragă Elendora.
Ca lanului de grâu, ploaia de vară
Făceam ce făceam şi mă furişam spre vâlcea
Până aproape de iaz unde ea se scălda
După străjerii platani, seară de seară.
Spuneam acasă, că m-am întâlnit cu zmeul pe câmp
Că-mi ţinuse calea şi se băgase în vorbă
Tata pufnea şi râdea, mai să se frigă cu ciorbă
Dar mama bănuia încotro bat eu câmpii
Mă lua deoparte şi mă ciufulea:
„Măi copile, eşti prea mic pentru ea”.

Mai deunăzi într-o toamnă
Tata m-a împins şi pe mine în lume. Ca-n vis.
Plecam să mă bat cu zarea cea largă.
Elendora era gara. Elendora şi trenul ce mă ducea.
„Adio!” Până la vara viitoare, le-am zis
Celor din gară, şi celor rămaşi în urma trenului,
câţi mai credeau, că vor trece ceva anotimpuri
şi-n vara cu spice solare, seară de seară
jos în vâlcea, voi relua acel vis.
Visul pentru care surâdeam şi povesteam întruna
despre Elendora fata din vâlcea,
cuvintele-mi dădeau întruna ghes.
Poate că sunau ca vorba duşilor de pe lume…
Dar le dădeam, trufaş,
şi tâlc şi înţeles.

Târziu m-am întors. Eram mare. Ştiam.
Că poveştile erau poate numai pentru puştani.
Dar mi-ar fi plăcut, precum lui De-Cu-Ziuă
i se întâmplară-n poveste…
Timpul, la căsuţa din vâlcea
cu funii groase, de platani, asemeni voinicului
să-l fi legat eu de pe-atunci.
„Nu mai locuieşte nimeni acolo!” -
mi-a zis tata izbind cu barda-n butuci.
Tăiam via. Amândoi. Peste ani.
(„A ruginit frunza din vii…”) – sau aşa credeam
că trebuia să răsune din nou cântecul
la care urmau şi rândunelele,
cum se înşirau ele în cârd spre apus:
„O fată cândva i-a plăcut fără margini,
că inima îi era numai văpăi-năbădăi!”
ciripeau şi ele de sus.

Mai departe, dincolo de zările alipite de cer
Se tânguia timpul. Cu limbă de clopotar
Cu vuiet de ploaie năprasnică
Şi suliţe de înger lăicer.
Sudori reci mă trecură pe frunte
Şi-n tâmple:
Elendora, Elendora, Elendora-mi vuia.
Îi fusese ursită să o ia un olar
Şi să o ducă din vale, spre munte.

Ce sterpi păreau acum străjerii platani
sub care îngropase tata via!
Şi-n iaz, mai grea ca plumbul, veşnicia,
ce căţăra doar trestia spre cer,
corn lung chema din peştere rupestre.
Şi-atunci, am coborât cu calul în poveste
Şi toate oalele din cale
prin târguri, pieţe şi oboare,
luam ca prinţul în picioare.
Ca-n basmul mamei, spus
odinioară la gura sobei
unde-şi lăsase ea chipul în ochii copilului,
aromind pe un caier şi-un fus.
                      

2 comentarii:

  1. Te iei după nişte cuvinte care se-nşiră şi şerpuiesc de la stânga la dreapta şi iar... când ar fi să-şi vezi de cale, cum făceai de fiecare dată prin pădure - lăsând gâzele, flururii, furnicile, şopârlele, gândăceii să-şi urmeze fiecare propria soartă obscură, imperioasă... ci tu te-ai luat după aste vorbe - nu te mai întrebi unde te duc ele, aşa, pe nepregătite, din neatenţie? nu ai bănuială încotro vei fi ademenit, ci iată! mai spre marginea zării se face o lăsătură în peisaj, un mic infundibul, să fie acolo o vîlcioară, cât de mitutică, şi o căsuţă fără chip, ce pare părăsită, cu pleoapele geamurilor lăsate... Şi să crezi că acolo vieţuise cândva o zvârlugă de fată cu nume de descântec? şi că ea se logodea seara de seară cu apa lacului, sub straja platanilor? De unde platani în câmpia română? S-au neliniştit până şi mesagerii cerului, rândunelele, se duc... spre apus... , zboară în derivă,intimidate... Au simţit că s-aşterne bruma peste vii... că acolo, în inflecsiunea reliefului, spre dimineaţă, s-a cuibărit frigul cel aprig... Şi cuvintele se deapănă mai departe înainte-ţi, prin colbul sublimat al coalei de hârtie, dar nu ştii cum şi de ce, te prinde o jale ceţoasă şi o însingurare albă în faţa vieţii. Nelogic suflet mai nutrim! (Labiş) Cel cu cuvintele şi-a încălzit sufletul cu astă nălucă, a plecat el însuşi în lume şi a revenit la ai săi, ca spre a-i sprijini, iar nicidecum spre a-i disloca... El nu este doar supravieţuitorul unei poveşti în destrămare, ci este cel ce o invocă şi o retrăieşte. Iar dumneata, cinstite cetitoriule, te-ai lăsat pradă lesnicioasă unei elegii de prelungit tinereţea... O vedenie - invocată, reinventatătă. Sau poate doar visată, începătoare - o prevestire răsucită pe fus, cu capul în poala mamei...

    RăspundețiȘtergere
  2. „Suflete, ia-o tu înainte. Pîş! Pîş! – spunea Marin Sorescu despre starea poeziei sau a acelui care se simte „încercuit” de cuvintele unui poem, pe care cititorul (după cum spuneţi), încep să „simtă ideile” (cum a numit critica, dorul coleridgean al lui Hölderlin). Starea aceasta de poezie, e ca un drum pe care-l parcurgi cu gândul şi teama cî poetul ar putea fi singur şi i-ar putea fi teamă, şi de aceea cântă. Şi, nu-i aşa, atunci i te alături, pentru a fi şi tu, cititor participant, la marea revelaţie care ţi se va arăta la sfârşitul drumului, când el, poetul, va îngenunchea şi se va destăinui: „Într-o seară mi-am aşezat Frumuseţea pe genunchi. Şi mi s-a părut amară. Şi am aînjurat-o”. Da, d-le Lazu! E greu să spui în câteva cuvinte ce simţi atunci când scrii ori citeşti poezie. Ştim cu toţii, că ea va salva ceva. Iar sufletul, de care vorbea M. Sorescu, e un început... Criticul din mine va reconstitui mereu şi mereu acest cal troian al înţelegerii sfidate de poet. Pentru că, poetul nu e străin de acea ecuaţie a cugetării blagiene care ne sugera nouă a găsi rostul vieţii, când abia constaţi, că ea nu are nici un orizont printre amintirile acestui prezent.

    RăspundețiȘtergere