115. Gâlceava (cvp)

„Ce de întâmplări pe lumea asta!- ne spune Gogol că ar fi exclamat judecătorul pus în faţa „pricinii de moarte” dintre nedespărţiţii de pâna atunci ai obştii: Ivan Ivanovici şi Ivan Nichiforovici. Şi, acolo, nu mai era vorba de gâlceava unor familii uşuratice; se frământau acum firele tari şi dârze, care nu se aprind cu una cu două oricât ai ciocni lespezile amnarelor pentru o scânteie cât de vremelnică, dar, odată aprinsă pălălaia, eşti prins ca la Cianakkale^*- vorba turcului. Mi-l imaginez, acum, pe moş Faik, ca pe unul din ţăranii ieşiţi la arat, din tablourile lui C. Ressu, venit într-o după amiază de toamnă la poarta bunicului, bătând tare în ulucele de lemn cu bastonul de care era nedespărţit. Venise să se intereseze de plugul de fier al acestuia, iar bunicul nu se arătase surprins, că, fostul paznic de pe vremea când lucra ca notar al satului, îl mai căuta din când în când. Moş Faik nu era dintre acei ţărani, care, odată aşezaţi în faţa cuptorului şi rămaşi pironiţi cu ochii la vâlvătaia focului, nu se gândeşte decât la brazda semănată şi la Dumnezeu care nu mai vrea să dea ploaie, şi vitele care-i zbiară în staul. Mai curând, semăna cu acei „oameni pierduţi”, personaje redate de Gorki şi, care întâi îşi trăiau viaţa, atât cât era ea, şi apoi se întrebau „ce mai e de făcut”. Şi, despre care marele scriitor spunea: „în clipele grele , când sufletul e obosit, evoc în gând măreţul chip al omului”, cu alte cuvinte, omul simplu Faik, acel om cu suflet larg de copil, şi pe care bunicul îl auza ţâţâind a mirare, ori de câte ori bunicul povestea câte ceva despre cunoştinţele sale din legumicultură, pomicultură sau stupărit: „Bre, da dat naibii eşti mata nea Neagule, toate le ştii, dar, când te întreabă omul, ayda kapalâm”- adică, ceva aşa, în sensul, gata am tras obloanele. „Ehei! Bătrâneţe, bătrâneţe - ofta bunicul, simţind cum viaţa curge înainte, fără ca el să-i poată pună stavilă, ca şi cum, oamenii ca el şi Faik, se zbat între tăceri şi întrebări stupide, despre una, despre alta, ca tot omul trăitor în această lume. „Bre, da mare „forc” ai bre, nea Neagu!” – a rupt moş Faik, odată, tăcerea care se lăsase printre norii ameninţători, zămisliţi din pipele aprinse. „Nu e forc măi Faik, e scroafă”, a lămurit de îndată bunicul. „Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne”. „Mă Faik, nu trebuie să ne certăm acuma, pentru o scroafă. Da, ascultă la mine, scroafă e şi gata!”- s-a oţărât bunicul, bătând decisiv, cu pipa, în piciorul scăunelelui. „Cum bre! a sărit în picioare turcul. Să înghit turbanul, dacă nu e aşa, fork am spus, ştiu ce spunem”. Lucirea neobişnuită a ochilor care-i jucau în cap turcului, pielea înroşită acum şi, care mai înainte îi fusese galbenă, ca de mort, peste trăsăturile ascuţite ale feţei, îl făceau pe bunicul, să creadă că are în faţă pe unul din răzvrătiţii de odinioară, de pe la uşile notariatului. „Bine, bine măi Faik, a cedat în cele din urmă bunicul, să fie ca tine, forc, deşi, eu ştiu că e scroafă, da, să-ţi fac ţie un hatâr: poţi să-i zici şi şeitan (drac în turceşte - n.n.), cum vrei, da, numai nu te aprinde bre, ca uscătura la flacără, ce naiba!”. Atât a spus bunicul şi atât i-au trebuit, cele grăite, turcului. Vorbele astea, au căzut mai ceva decât scânteia, pe lemne uscate. „Aşaaa!? Atunci nu-mi mai trebuie plugul tău. Aa...adio!” Iar bunicul, a rămas ca opărit de ieşirea turcului. De unde să ştie el că, noi, toţi copiii strigam pe uliţa turcului, când îi zăream fata prin curte: şeitan, şeitan! Şi nu ne lăsam până ce nu ieşea bătrânul tată şi arunca cu bulgări, şi pietre după noi, lucru care ne îndârjea grozav. Dar bunicul, nu era omul care să ţină supărare la suflet. Şi-a călcat primul pe inimă, şi s-a dus la câteva zile la poarta turcului: „Hai mă Faik, să-ţi dau plugul ăla odată, de ce să ţinem noi supărare, din atâta fleac”. Moş Faik a dat la o parte perdeaua de la geam, de câteva ori, dar n-a mai ieşit din casă, chit că zicea bunicul, că mânia-i ca gheaţa, ţine şi ea până o da prima căldură şi se topeşte. Şi, la urma urmelor, înţelegea şi bunicul, că fără un temei, acolo, nu se dăduse jignit turcul, dar, se simţise dator să întindă el întâi, o mână caritabilă, altminteri, cum va putea mântui Dumnezeu lumea asta, tare încurcată? Şi, la urma urmelor, avea dreptate Gogol să spună: „ Mare plictiseală şi pe lumea asta, domnilor!”

* Cianakkale   ( strâmtoare între marea Egee şi marea Marmara unde în 1915 trupele otomane au  dus lupte îndârjite împotriva flotei engleze-franceze.